13 decembrie 2017

28

Cred în Duhul Sfânt

1. Noutatea de după conciliu

Cu celebrarea a 50 de ani de la încheierea Conciliului al II-lea din Vatican s-a terminat prima fază de "după Conciliu" şi se deschide alta. Dacă prima fază a fost caracterizată de problemele referitoare la "receptarea" Conciliului, aceasta nouă va fi caracterizată, cred, de completarea şi integrarea Conciliului; cu alte cuvinte, de recitirea Conciliului în lumina roadelor produse de el, punând în lumină şi ceea ce lipseşte în el, sau e prezent numai în fază seminală.

Noutatea cea mai mare de după Conciliu, în teologie şi în viaţa Bisericii, are un nume precis: Duhul Sfânt. Desigur, Conciliul n-a ignorat acţiunea sa în Biserică, ci a vorbit despre el aproape întotdeauna "en passant", menţionându-l adesea, dar fără a-i pune în lumină rolul central, nici în constituţia despre liturgie. Într-o conversaţie, în timpul în care eram împreună în Comisia Teologică Internaţională, îmi amintesc că părintele Yves Congar a folosit o imagine puternică în această privinţă; a vorbit despre un Duh Sfânt, răspândit pe aici şi pe acolo în texte, cum se face cu zahărul pe dulciuri care, însă, nu face parte din compoziţia aluatului.

Totuşi dezgheţarea începuse. Putem spune că intuiţia sfântului Ioan al XXIII-lea despre conciliu ca despre "noi Rusalii pentru Biserică" a avut realizarea sa numai după aceea, când s-a încheiat conciliul, aşa cum de altfel s-a întâmplat adesea în istoria conciliilor.

În anul care va începe se celebrează a 50-a aniversare a începutului, în Biserica catolică, a Reînnoirii carismatice. Este unul dintre multele semne - cel mai evident prin vastitatea fenomenului - ale trezirii Duhului şi a carismelor în Biserică. Conciliul netezise calea pentru primirea sa, vorbind, în Lumen gentium, despre dimensiunea carismatică a Bisericii, împreună cu cea instituţională şi ierarhică, şi insistând asupra importanţei carismelor1. În omilia de la Liturghia crismei din Joia Sfântă din anul 2012, Benedict al XVI-lea a afirmat: "Cel care priveşte la istoria din perioada post-conciliară, poate recunoaşte dinamica adevăratei reînnoiri, care adesea a asumat forme neaşteptate în mişcări pline de viaţă şi care face aproape tangibile vivacitatea inepuizabilă a Bisericii, prezenţa şi acţiunea eficace a Duhului Sfânt".

În acelaşi timp, experienţa reînnoită a Duhului Sfânt a stimulat reflecţia teologică2. După conciliu s-au înmulţit tratatele despre Duhul Sfânt: printre catolici, cel al aceluiaşi Congar3, al lui K. Rahner4, al lui H. Mühlen5 şi al lui von Balthasar6, printre luterani cel al lui J. Moltmann7 şi al lui M. Welker8, şi al atâtor altora. Din partea magisteriului a fost enciclica sfântului Ioan Paul al II-lea Dominum et Vivificantem. Cu ocazia celui de-al XVI-lea centenar al conciliului din Constantinopol din 381, acelaşi Suveran Pontif, în 1982, a promovat un congres internaţional de pneumatologie în Vatican, ale cărui acte au fost publicate de Libreria Editrice Vaticana, în două volume mari intitulate "Credo in Spiritum Sanctum"9.

În ultimii ani asistăm la un hotărât pas înainte în această direcţie. Pe la sfârşitul carierei sale, Karl Barth a făcut o afirmaţie provocatoare care era, în parte, şi o autocritică. A spus că în viitor se va dezvolta o teologie diferită, "teologia celui de-al treilea articol". În acelaşi sens s-a exprimat Karl Rahner. Prin "al treilea articol" înţelegeau, desigur, articolul din crez despre Duhul Sfânt. Sugestia nu a căzut în gol. Din ea a luat avânt actualul curent denumit, întocmai, "Teologia celui de-al treilea articol".

Nu cred că acest curent vrea să înlocuiască teologia tradiţională (ar fi o greşeală dacă ar pretinde asta), ci mai degrabă să se alăture ei şi să-i dea viaţă. Ea îşi propune să facă din Duhul Sfânt nu numai obiectul tratatului care se referă la el, Pneumatologia, ci ca să spunem aşa atmosfera în care se desfăşoară toată viaţa Bisericii şi fiecare cercetare teologică; a face din Mângâietorul "lumina dogmelor", conform unui gând îndrăgit de Părinţii Bisericii.

Tratarea cea mai completă a acestui recent curent teologic este volumul de prelegeri apărut în engleză în septembrie, cu titlul "Teologia celui de-al treilea articol. Pentru o dogmatică pneumatologică"10. În el, pornind de la doctrina trinitară a marii tradiţii, teologi din diferite Biserici creştine oferă contribuţia lor, ca premisă la o teologie sistematică mai deschisă Duhului şi mai corespunzătoare exigenţelor actuale. Mi s-a cerut şi mie, catolic, să contribui cu o prelegere despre "Cristologia şi pneumatologia în primele secole ale Bisericii".

2. Crezul citit de jos

Motivaţiile care justifică această nouă orientare teologică nu sunt numai de ordin dogmatic, ci şi istoric. Cu alte cuvinte, se înţelege mai bine ce este, şi ce-şi propune, teologia celui de-al treilea articol dacă se ţine cont despre cum s-a format actualul simbol niceno-constantinopolitan. Din această istorie reiese clar utilitatea de a citi o dată acest simbol "invers", adică pornind de la sfârşit, şi nu de la început.

Încerc să explic ce vreau să spun. Simbolul niceno-constantinopolitan reflectă credinţa creştină în faza sa finală, după toate clarificările şi definiţiile conciliare, terminate în secolul al V-lea. Reflectă ordinea dobândită la sfârşitul procesului de formulare a dogmei, dar nu reflectă procesul însuşi. Cu alte cuvinte, nu corespunde procesului cu care de fapt credinţa Bisericii s-a format din punct de vedere istoric, şi nici nu corespunde procesului cu care se ajunge astăzi la credinţă, înţeleasă ca o credinţă vie într-un Dumnezeu viu.

În crezul actual, se porneşte de la Dumnezeu Tată şi creator, de la El se trece la Fiul şi la opera sa răscumpărătoare, şi în sfârşit la Duhul Sfânt activ în Biserică. În realitate, credinţa a urmat drumul invers. Experienţa penticostală a Duhului a făcut ca Biserica să descopere cine era Isus cu adevărat şi care a fost învăţătura sa. Cu Paul şi mai ales cu Ioan, se ajunge să se urce din nou de la Isus la Tatăl. Mângâietorul este cel care, după promisiunea lui Isus (In 16,13), îi conduce pe discipoli la "adevărul deplin" despre El şi despre Tatăl.

Sfântul Vasile din Cezareea rezumă în aceşti termeni desfăşurarea revelaţiei şi a istoriei mântuirii: "Drumul cunoaşterii lui Dumnezeu provine de la unicul Duh, prin unicul Fiu, până la unicul Tată; invers, bunătatea naturală, sfinţirea conform naturii, demnitatea regală, se răspândesc de la Tatăl, prin intermediul Unicului Născut, până la Duhul Sfânt"11.

Cu alte cuvinte, în ordinea creaţiei şi a existenţei, totul porneşte de la Tatăl, trece prin Fiul şi ajunge la noi în Duhul Sfânt; în ordinea răscumpărării şi a cunoaşterii, totul începe cu Duhul Sfânt, trece prin Fiul Isus Cristos şi se întoarce la Tatăl. Putem spune că sfântul Vasile este adevăratul iniţiator al teologiei celui de-al treilea articol! În tradiţia occidentală toate acestea sunt exprimate în mod sintetic în strofa finală a imnului Veni Creator. Adresându-se Duhului Sfânt, în ea Biserica se roagă spunând:

Per te sciamus da Patrem,
noscamus atque Filium,
te utriusque Spiritum
credamus omni tempore
.

Fă ca prin intermediul tău să-l cunoaştem pe Tatăl,
să-l cunoaştem în acelaşi timp pe Fiul
şi în tine care eşti Duhul amândurora
să credem cu fermitate astăzi şi întotdeauna.

Asta nu înseamnă deloc că crezul Bisericii nu este perfect sau că trebuie reformat. El nu poate decât să fie aşa cum este. Modul de a-l citi este uneori util de schimbat, pentru a reface drumul cu care s-a format. Între cele două moduri de a utiliza crezul - ca produs finit, sau în însăşi devenirea sa - există aceeaşi diferenţă ca a face personal, dimineaţa devreme, escaladarea Muntelui Sinai pornind de la mănăstirea "Sfânta Ecaterina", sau a citi relatarea unuia care a făcut escaladarea înainte de noi.

3. Un comentariu la "al treilea articol"

Cu această intenţie aş vrea, în cele trei meditaţii din Advent, să propun nişte reflecţii despre câteva aspecte ale acţiunii Duhului Sfânt, pornind întocmai de la al treilea articol al crezului care se referă la el. El cuprinde trei mari afirmaţii. Să pornim de la prima:

a. "Cred în Duhul Sfânt Domnul şi de viaţă Dătătorul".

Crezul nu spune că Duhul Sfânt este Domnul (puţin mai sus, în crez, se proclamă: "cred într-unul Domn Isus Cristos"). Domn (în textul original, to kyrion, neutru!) indică aici natura, nu persoana; spune ce este, nu cine este Duhul Sfânt. "Domn" înseamnă că Duhul împărtăşeşte Domnia lui Dumnezeu, care este din partea Creatorului, nu a creaturilor; cu alte cuvinte, că este de natură divină.

La această certitudine s-a ajuns bazându-se nu numai pe Scriptură, ci şi pe propria experienţă de mântuire. Duhul, scria deja sfântul Atanasiu, nu poate să fie o creatură pentru că atunci când suntem atinşi de el (în sacramente, în Cuvânt, în rugăciune) trăim experienţa de a intra în contact cu Dumnezeu în persoană, nu cu un intermediar al său. Dacă ne îndumnezeieşte, înseamnă că el însuşi este Dumnezeu12.

În simbolul credinţei nu se putea spune acelaşi lucru în mod mai explicit, definindu-l pe Duhul Sfânt pur şi simplu "Dumnezeu şi de aceeaşi fire cu Tatăl", aşa cum s-a făcut pentru Fiul? Desigur, şi tocmai aceasta a fost critica adusă imediat de câţiva episcopi, între care sfântul Grigore din Nazianz, la definire. Din motive de oportunitate şi de pace, s-a preferat să se spună acelaşi lucru cu expresii echivalente, atribuind Duhului, în afară de titlul de Domn, şi isotimia, adică egalitatea cu Tatăl şi Fiul în adoraţia şi în preamărirea Bisericii.

Expresia conform căreia Duhul Sfânt este "de viaţă dătător" este luată din diferite texte din Noul Testament: "Duhul e cel care dă viaţa" (In 6,63); "Legea Duhului dă viaţa în Cristos Isus" (Rom 8,2); "cel din urmă Adam, cu Duhul dătător de viaţă" (1Cor 15,45); "Litera ucide, Duhul dă viaţa" (2Cor 3,6). Ne punem trei întrebări. Prima, ce viaţă dă Duhul Sfânt? Răspuns: dă viaţa divină, viaţa lui Cristos. O viaţă super-naturală, nu o super-viaţă naturală; creează omul nou, nu superomul lui Nietzsche "umflat de viaţă". A doua, unde ne dă această viaţă? Răspuns: la botez, care este prezentat de fapt ca o "renaştere din Duh" (In 3,5), în sacramente, în Cuvântul lui Dumnezeu, în rugăciune, în credinţă, în suferinţa acceptată în unire cu Cristos. A treia, cum ne dă viaţa Duhul? Răspuns: făcând să moară faptele trupului! "Dacă, prin Duh, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi", spune sfântul Paul în Rom 8,13.

b. "... şi purcede de la Tatăl (şi de la Fiul) şi împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit".

Trecem acum la a doua mare afirmaţie a crezului despre Duhul Sfânt. Până acum simbolul de credinţă ne-a vorbit despre natura Duhului, încă nu despre persoana sa; ne-a spus ce este, nu cine este Duhul; ne-a vorbit despre ceea ce uneşte pe Duhul Sfânt cu Tatăl şi cu Fiul - faptul că este Dumnezeu şi că dă viaţa. Cu această afirmaţie se trece la ceea ce-l distinge pe Duhul Sfânt de Tatăl şi de Fiul. Ceea ce-l distinge de Tatăl este că purcede de la El (de fapt, unul este cel care purcede, altul este cel din care purcede!); ceea ce-l distinge de Fiul este că purcede de la Tatăl nu prin naştere, ci prin suflare; nu precum conceputul (logos) care purcede din minte, ci ca suflul care purcede din gură.

Este elementul central al articolului din crez, cel cu care se intenţiona să se definească locul pe care-l ocupă Mângâietorul în Treime. Această parte a simbolului este cunoscută mai ales datorită problemei lui Filioque, care a fost timp de un mileniu obiectul principal de dezacord între Orient şi Occident. Nu mă opresc asupra acestei probleme prea mult discutate, şi pentru că eu însumi am vorbit despre ea în astfel de ocazie, tratând despre acordul de credinţă între Orient şi Occident în Postul Mare din anul trecut.

Mă limitez să scot în evidenţă ceea ce putem reţine din această parte a simbolului şi care îmbogăţeşte credinţa noastră comună, dincolo de disputele teologice. Ne spune că Duhul Sfânt nu este o rudă săracă în Treime. Nu este un simplu "mod de a acţiona" al lui Dumnezeu, o energie sau un fluid care impregnează universul aşa cum gândeau stoicii: este o "relaţie subzistentă", aşadar o persoană.

Nu atât "a treia persoană singulară", cât mai degrabă "prima persoană plurală". Acel "Noi" al Tatălui şi al Fiului13. Pentru a ne exprima în mod uman, când Tatăl şi Fiul vorbesc despre Duhul Sfânt, nu spun "el", ci spun "noi", pentru că el este unitatea Tatălui şi a Fiului. Aici se vede rodnicia extraordinară a intuiţiei sfântului Augustin pentru care Tatăl este cel care iubeşte, Fiul este cel iubit şi Duhul este iubirea care îi uneşte, darul reciproc. Pe asta se bazează credinţa Bisericii occidentale, conform căreia Duhul Sfânt purcede "de la Tatăl şi de la Fiul".

Duhul Sfânt, în pofida a toate, va rămâne mereu Dumnezeul ascuns, chiar dacă îi cunoaştem efectele. El este ca vântul: nu se ştie de unde vine şi încotro merge, dar se văd efectele trecerii sale. Este ca lumina care luminează tot ceea ce stă în faţă, rămânând ea însăşi ascunsă.

Pentru aceasta este persoana mai puţin cunoscută şi iubită dintre Cei Trei, cu toate că este Iubirea în persoană. Ne este mai uşor să ne gândim la Tatăl şi la Fiul ca "persoane", dar ne este mai greu pentru Duhul. Nu există categorii umane care pot să ne ajute să înţelegem acest mister. Pentru a vorbi despre Dumnezeu Tatăl ne este de ajutor filozofia care se ocupă de causa prima (Dumnezeul filozofilor); pentru a vorbi despre Fiul avem analogia umană a raportului uman tată-fiu şi avem şi istoria, Cuvântul făcându-se trup. Pentru a vorbi despre Duhul Sfânt nu avem decât revelaţia şi experienţa. Însăşi Scriptura vorbeşte despre El folosindu-se aproape întotdeauna de simboluri naturale: lumina, focul, vântul, apa, parfumul, porumbelul.

Vom înţelege pe deplin cine este Duhul Sfânt numai în paradis. Ba chiar îl vom trăi într-o viaţă care nu va avea sfârşit, într-o aprofundare care ne va da bucurie imensă. Va fi ca un foc preadulce care va inunda sufletul nostru şi îl va umple de fericire, ca atunci când iubirea cuprinde inima unei persoane şi aceasta se simte fericită.

c. "... şi a grăit prin profeţi"

Suntem la a treia şi ultima mare afirmaţie despre Duhul Sfânt. După ce am mărturisit credinţa noastră în acţiunea dătătoare de viaţă şi sfinţitoare a Duhului în prima parte a articolului (Duhul care este Domn şi Dătător de viaţă), acum se face aluzie şi la acţiunea sa carismatică. Din ea se nominalizează o carismă pentru toate, aceea pe care Paul o consideră prima ca importanţă, adică profeţia (cf. 1Cor 14).

Şi carisma profetică se menţionează numai un moment: Duhul care "a grăit prin profeţi", adică în Vechiul Testament. Afirmaţia se bazează pe diferite texte din Scriptură, dar îndeosebi pe 2Pt 1,21: "Oameni, conduşi de Duhul Sfânt, au vorbit de la Dumnezeu".

4. Un articol de completat

Scrisoarea către Evrei spune că "după ce odinioară a vorbit prin profeţi, în ultimele timpuri Dumnezeu ne-a vorbit în Fiul" (cf. Evr 1,1-2). Aşadar Duhul n-a încetat să vorbească prin profeţi; a făcut asta cu Isus şi face asta şi astăzi în Biserică. Aceasta şi alte lacune din simbol au fost umplute puţin câte puţin în practica Bisericii, fără să fie nevoie, pentru aceasta, să se schimbe textul crezului (aşa cum s-a întâmplat din păcate în lumea latină, cu adăugarea lui Filioque). Există un exemplu în epicleza din liturgia ortodoxă numită a sfântului Iacob, care se roagă astfel: "Trimite... pe preasfântul tău Duh, Domn şi Dătător de viaţă, care şade cu tine, Dumnezeu şi Tată, şi cu Fiul tău unicul născut; care domneşte, consubstanţial şi coetern. El a vorbit în Lege, în Profeţi şi în Noul Testament; a coborât sub formă de porumbel asupra Domnului nostru Isus Cristos în râul Iordan, odihnindu-se deasupra lui, şi a coborât asupra sfinţilor apostoli... în ziua sfintelor Rusalii".

De aceea am rămâne dezamăgiţi dacă am vrea să găsim în articolul despre Duhul Sfânt totul, sau chiar şi numai ceea ce este mai bun, din revelaţia biblică despre El. Asta scoate în evidenţă natura şi limita oricărei definiţii dogmatice. Scopul său nu este să spună totul despre o realitate a credinţei, ci să traseze un perimetru în care trebuie să se situeze orice afirmaţie despre El şi pe care nicio afirmaţie nu poate să-l contrazică. La asta se adaugă, în cazul nostru, faptul că articolul a fost compus într-un moment în care reflecţia teologică despre Mângâietorul era doar la începuturi şi motive istorice contingente (dorinţa de pace a împăratului) impuneau, aşa cum am amintit mai sus, un compromis între părţi.

Însă noi nu suntem lăsaţi numai cu cuvintele din crez despre Mângâietorul. Teologia, liturgia şi evlavia creştină, atât în Orient cât şi în Occident, au îmbrăcat cu "carne şi sânge" afirmaţiile slabe din simbolul de credinţă. În secvenţa de la Rusalii raportul intim şi personal al Duhului Sfânt cu fiecare suflet (o dimensiune complet absentă în simbol), este exprimată de titluri precum "părinte al săracilor, lumină a inimilor, dulce oaspete al sufletului şi alinare preadulce".

Aceeaşi secvenţă adresează Duhului Sfânt o serie de invocaţii deosebit de frumoase şi corespunzătoare necesităţilor noastre. Încheiem, proclamându-le împreună, eventual încercând să găsim printre ele aceea pe care o simţim mai necesară pentru noi:

Lava quod est sórdidum,
riga quod est áridum,
sana quod est sáucium.
Flecte quod est rígidum,
fove quod est frígidum,
rege quod est dévium.

Spală ce e întinat,
Udă tot ce e uscat,
Vindecă ce e rănit!
Moaie tot ce-i împietrit,
Încălzeşte ce-i răcit
Şi îndreaptă ce-i greşit!

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
(Preluare dupa ercis.ro)

Comentarii
Deocamdata nu sunt comentarii, insa poti fi primul care publica unul.

Publica un comentariu

Nume (necesar)

Email (necesar)

Website

Imagine CAPTCHA
Enter the code shown above:


     






11 aprilie 2011.admin
Blogul Comunitatii Magnificat
A IX-a Întâlnire Națională a Comunității Magnificat
22 iunie 2017.

În zilele 27-28 mai 2017, la Mănăstirea Părinţilor Carmelitani Desculţi din Ciofliceni, a avut loc  a IX-a Întâlnirea Națională a Comunității Magnificat, comunitate care face parte din Reînnoirea Carismatică Catolică, care este un „curent de har” pentru reînnoirea întregii Biserici. Iar în Solemnitatea Rusaliilor celebrate la Roma în Piața Sf. Petru cu ocazia Jubileului de Aur al Reînnoirii Carismatice Catolice, Papa Francisc a reamintit și a subliniat faptul că Reînnoirea Carismatică Catolică nu este o asociație, ci un „curent de har”.


Reînnoirea Angajamentului de Alianță
29 ianuarie 2017.
Pentru frații aliați din Comunitatea Magnificat, Reînnoirea Angajamentului de Alianță cu Dumnezeu este momentul central al anului.  Duminică, 15 ianuarie 2017, 38 de aliați din fraternitățile aflate în orașele Bacău, București, Popești-Leordeni și Râmnicu-Vâlcea și-au oferit întreaga viață lui Dumnezeu, reînnoindu-și alianța cu Domnul în virtutea chemării pe care au primit-o de la El.
A treia predică de Advent a părintelui Raniero Cantalamessa (16 decembrie 2016)
28 decembrie 2016.
În lunea de după Rusalii din 1975, cu ocazia încheierii Primului Congres Mondial al Reînnoirii Carismatice Catolice, fericitul Paul al VI-lea a adresat celor zece mii de participanţi reuniţi în bazilica "Sfântul Petru" un discurs în care a definit Reînnoirea Carismatică drept "o chance pentru Biserică". După ce a terminat de citit discursul oficial, Papa a adăugat, improvizând, aceste cuvinte: "În imnul pe care-l citim în această dimineaţă în breviar şi care provine de la sfântul Ambroziu, în secolul al IV-lea, este această frază greu de tradus deşi este foarte simplă: Laeti, care înseamnă cu bucurie; bibamus, care înseamnă bem; sobriam, care înseamnă bine definită şi moderată; profusionem Spiritus, adică belşugul Duhului. Laeti bibamus sobriam profusionem Spiritus. Ar putea să fie motoul imprimat pe mişcarea voastră: un program şi o recunoaştere a mişcării însăşi".
A doua predică de Advent a părintelui Raniero Cantalamessa (9 decembrie 2016)
28 decembrie 2016.
Continuăm reflecţiile noastre despre lucrarea Duhului Sfânt în viaţa Bisericii şi a creştinului. Sfântul Paul menţionează o carismă deosebită a Duhului numită "discernământul duhurilor" (1Cor 12,10). La origine, această expresie are un sens foarte precis: indică darul care permite să se distingă, între cuvintele inspirate sau profetice rostite în timpul unei adunări, cele care vin de la Duhul lui Cristos de cele care provin de la alte duhuri, adică ori de la duhul omului, ori de la duhul demoniac, ori de la duhul lumii.
Prima predică de Advent a părintelui Raniero Cantalamessa (2 decembrie 2016)
28 decembrie 2016.
Cu celebrarea a 50 de ani de la încheierea Conciliului al II-lea din Vatican s-a terminat prima fază de "după Conciliu" şi se deschide alta. Dacă prima fază a fost caracterizată de problemele referitoare la "receptarea" Conciliului, aceasta nouă va fi caracterizată, cred, de completarea şi integrarea Conciliului; cu alte cuvinte, de recitirea Conciliului în lumina roadelor produse de el, punând în lumină şi ceea ce lipseşte în el, sau e prezent numai în fază seminală.
Termeni de Utilizare   |  Politica de confidentialitate
Copyright 2010 Comunitatea Magnificat