Reflecția lui Stefano Ragnacci, moderatorul general, la Întâlnirea internațională on-line a tinerilor din Comunitatea Magnificat (29 decembrie 2020)

Vă mulțumesc în numele tuturor Responsabililor Generali pentru invitația la această întâlnire. Totuși, nu vă ascund că mă aflu cu adevărat într-o dificultate, deoarece nu este niciun lucru pe care aș fi vrut să vi-l spun – sau pe care să mi-l fi notat – și pe care voi să nu-l fi spus deja în intervențiile voastre. Și nu doar atât, dar ați făcut-o mult mai bine decât mine și chiar în mod aprofundat. Prin urmare, voi repeta aspecte pe care voi înșivă le-ați subliniat. Dar poate că și acesta este un semn.

Pe de altă parte, viața noastră, experiența noastră a fost mereu plină de semne. Din câte îmi amintesc despre începuturile mele, pot spune că pentru mine întâlnirea cu Dumnezeu a fost unul și același lucru cu întâlnirea Comunității. L-am întâlnit pe Dumnezeu întâlnind Comunitatea și întâlnindu-l pe Dumnezeu am întâlnit această realitate. Adică experiența mea personală cu Dumnezeu merge mână-n mână cu experiența pe care am avut-o la început cu frații. Nu trebuie să vă învăț nimic, repet, pentru că toate la care m-am gândit să vi le spun, voi deja le-ați spus. 
Voi relua totuși câteva concepte sau unele istorisiri, deoarece mica noastră istorie personală se inserează într-o istorie cu siguranță mai mare, cea a Comunității noastre care, la rândul ei, se încadrează în istoria mult mai mare a Bisericii. De aceea, nu putem și nu trebuie să uităm niciodată că noi suntem un rod al lucrării pe care Duhul Sfânt o îndeplinește și a îndeplinit-o. Cred că putem afirma și că ne putem insera în marea experiență care s-a născut după Conciliul Vatican II prin înflorirea Mișcărilor în Biserică. Comunitatea noastră este un rod mic, o sămânță mică.

Trebuie să vă spun că în aceste zile și în urma unui schimb de mesaje e-mail despre începuturile Comunității, Giuseppe (Piegai) ne-a trimis o mică cronică de la început. Gândiți-vă că primul angajament de Alianță, de prin anii ‘90, a fost semnat de 190 de persoane, în timp ce astăzi doar aliații suntem peste 600…! Acesta este un semn că Dumnezeu binecuvântează, iar faptul că voi sunteți aici este de asemenea un semn că Domnul binecuvântează sau – mai bine zis – a binecuvântat, binecuvântează și cu siguranță va binecuvânta. Noi ne-am început acest mandat ca Responsabili Generali cu un Cuvânt pe care Domnul ni l-a propus constant din nou și din nou. Acest Cuvânt – pe care El ni l-a trimis de fiecare dată când ne rugăm – este acela de a merge să căutăm și să descoperim noutatea Duhului, noutatea care stă în fața noastră. Eu cred că cea mai frumoasă noutate pe care poate că încă nu am… „descoperit-o”, dar de care sper că suntem aproape, sunteți chiar voi.

Acum mai bine de un an, în mod întâmplător aș putea spune, ne-am trezit discutând în timpul unei cine la mine acasă despre faptul că era necesar ca noi, Bătrânii Comunității sau chiar și noi, Responsabilii Generali, să fim mai atenți în organizarea Comunității cu privire la viața tinerilor. Cred că acela  fost un semn important al lucrării lui Dumnezeu pe care El ne-a pus-o înaintea noastră. Și acest semn continuă să se realizeze cu voi, cei care sunteți astăzi aici în fața mea. Vă văd pe un ecran, dar văd că sunteți mulți și că mai ales veniți din multe părți ale lumii. Iar pentru mine acesta este un vis pe care nu credeam că îl voi vedea vreodată împlinit. Nu știu dacă am mai spus-o și altcuiva, dar acestea sunt lucrurile care ne marchează… Cu ceva ani în urmă, când am mai avut slujirea de Responsabil general împreună cu Daniele Mezzetti, într-o zi la Montesilvano participam la Liturghie, stând chiar în primul rând. Era momentul Împărtășaniei. Eram chiar unul lângă altul și așteptam să ne vină rândul  și, la un moment dat, am început ne să spunem: „Tu pe acesta îl cunoști?” „Nu!”, „Nici eu”. „Și cel de după?”. „Nu!” „Nici eu.” „Dar pe cel de după acesta?” „Nu!”, „Nici eu”. Era un șir lung de frați și surori care veneau și pe care niciunul dintre noi doi nu îi cunoșteam. Și gândiți-vă că atât eu, cât și el suntem aici, în Comunitate, aproape de la început. Ne-a venit în minte un Cuvânt pe care Domnul ni-l spunea… Mă scuzați, dar mă emoționează asta… Când Domnul ne spunea: „Într-o zi te vei întoarce și vei spune: dar pe toți aceștia cine i-a născut?” Vedeți, eu cred că nu este nimic mai frumos ca aceasta: când Cuvântul lui Dumnezeu se împlinește și când îl vedeți îndeplinit în viața voastră. Iar eu cu adevărat vă doresc să vedeți îndeplinită promisiunea lui Dumnezeu, pentru că promisiunea lui Dumnezeu merge mai departe și trece dincolo de ceea ce noi credem, de ceea ce noi ne imaginăm.

Apoi, această întâlnire, chiar din această seară, pentru mine este un semn că Dumnezeu încă vorbește acestui trup comunitar și că are încă multe să ne spună. Uitându-mă peste tema întâlnirii voastre cu titlul „Nu spune: «Sunt un copil»” (Ier 1, 7), pe care mulți dintre voi l-ați citat, m-am dus să recitesc textul din Ieremia. Când Dumnezeu îi spune profetului să meargă, acesta îi răspunde: „Ah, Doamne Dumnezeule, iată, eu nu ştiu să vorbesc, pentru că sunt un copil!” (Ier 1, 6). Și apoi vine promisiunea: „Nu spune: «Sunt un copil», căci vei merge la toţi cei la care te voi trimite…” (Ier 1, 7). M-am gândit că în ceea ce privește tinerețea sunt cel puțin două probleme. Prima problemă este că tinerii trăiesc pentru a-și descoperi și accepta propria vocație. Mulți dintre voi ați spus aceasta: „Suntem în dificultate, nu ne simțim maturi, ne ne simțim capabili, nu ne simțim, nu ne simțim…” Și este adevărat! Acest “nu ne simțim” este oarecum prima problemă. Este o problemă cu totul interioară, e o dificultate pe care poate că fiecare dintre noi o are și vă asigur că nu trece o dată cu vârsta, dimpotrivă… Trece doar în momentul în care începi să schimbi orizontul, începi să schimbi obiectivul. Și începi să nu mai privești atât de mult la cine ești, ci la Cel pe care îl porți. Eu cred că aceasta este trecerea de făcut și pe care Domnul o cere mereu de la toți, dar o cere și de la voi, și de la mine și de la noi în acest moment: “Nu privi la cine ești, ci privește la Cel pe care îl porți.” 

Să știți: Comunitatea Magnificat nu a creat niciodată în istoria ei drumuri particulare pentru cineva anume – și cred că Domnul nu cere asta de la noi. Și nici acum nu este timpul și nici nu avem această intenție, nici noi, nici nimeni altcineva, aceea de a face un drum pentru tineri sau de a face ceva particular pentru tineri.  În schimb, eu cred că trebuie să aprofundăm ceea ce în Comunitate, cu toate dificultățile, mizeriile, neajunsurile, noi am făcut: adică să căutăm să-i conștientizăm pe toți de ceea ce sunt. Și am reușit să facem asta de multe ori, când mai bine, când mai rău. Și iată că în felul acesta s-au născut momente de împărtășire, de exemplu: pentru logodnici, pentru cei căsătoriți, pentru cupluri, pentru cei consacrați. Ei bine, mi-aș dori ca și acest moment să fie la fel: un timp în care tu, în mod personal, să începi să te întrebi cine ești și ce îți cere Domnul, ce vrea Domnul ca tu să faci, unde vrea să te trimită. Pentru că mai înainte de răspunsul „nu știu să vorbesc”, mai înainte de acesta se află o vocație: „Mergi!”. Și tocmai prin acest „Mergi!” – acolo unde Domnul ne cheamă pentru a sta cu El, pentru ca mai apoi să ne trimită undeva – se naște acțiunea. Mi-aș dori, așadar, ca această problemă („nu sunt capabil”), care există și care incontestabil va fi mereu, acest răspuns care oarecum va face mereu parte din viața noastră pentru că niciodată nu vom fi capabili, aș vrea ca acest răspuns să îl putem înfrunta privind și schimbându-ne privirea: nu privi la tine, ci privește la Cel pe care tu îl porți. 

Dar mai este o problemă, poate mult mai mare decât aceasta. Mulți dintre voi au numit-o și mi se pare că Andrea (Pesare) a subliniat-o de mai multe ori. E vorba despre o dificultate pe care tinerii o au și care se naște nu atât din interiorul lor, cât mai curând de la cei din jurul lor: aceea de a se simți limitați de ceilalți. În ceea ce mă privește, în ceea ce ne privește, vă pot asigura că nu e nimeni care să aibă dorința, sau ideea, sau chiar senzația de a interzice sau de a bloca… Însă, noi suntem ceea ce suntem, noi suntem cu toate limitele noastre și fiecare dintre noi tinde să își impună propria personalitate, propria idee… cu intenții bune, dar tinde să se impună. Prin această tendință a unora de „a se impune”, de multe ori poate… de fapt, în mod sigur unii dintre voi, poate chiar cineva care nu mai este prea tânăr, a rămas înțepenit în interior. În fața acestor lucruri, vreau să vă spun ceva. La început, cu ani în urmă, printre noi era în vogă un Cuvânt pe care îl primeam aproape de fiecare dată când ne rugam unii asupra celorlalți. E un cuvânt pe care Paul i-l scrie lui Timotei: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţea ta, ci să devii un model pentru toţi cei care cred: în cuvânt, în purtare, în iubire, în credinţă, în nevinovăţie!”; și versetele care urmează. Este din Prima scrisoare către Timotei, cap. 4, de la versetul 12. „Nimeni să nu disprețuiască tinerețea ta!” Vă rog să fiți atenți, căci aici este un pas înainte pe care fiecare dintre noi și fiecare dintre voi trebuie să îl facă: nu doar cel de a nu mai privi ceea ce ești, ci la Cel pe care îl porți, dar și pasul de a-ți descoperi demnitatea. Iar demnitatea ta nu este inferioară demnității celuilalt, gândul tău nu este mai puțin important decât gândul altcuiva. Într-o Comunitate nu este cineva care să aibă o idee mai corectă și altcineva cu o idee mai greșită. Într-un trup comunitar suntem frați care nu se uită niciodată în buletin, ci frați care se întâlnesc, vorbesc, se roagă și decid. „Nimeni să nu disprețuiască tinerețea ta!”. Timotei era episcop și cred că era mai tânăr decât unii dintre voi care sunteți conectați în acest moment. Sfântul Paul, putem spune liniștiți, nu era superficial. Însă el a văzut ceea ce era un semn al lui Dumnezeu și pe acest semn al lui Dumnezeu a semănat. Fraților, comunitatea vede în noi, vede în voi un semn sigur din partea lui Dumnezeu. Fiți convinși, fiți conștienți de asta. Dar acest semn trebuie să iasă la lumină. Se va osteni, așa cum se ostenește sămânța să moară și să facă să iasă la lumină un fir de tulpină. Fără îndoială că se va osteni, dar chiar și aceasta este har. Conștientizați acest Cuvânt al lui Dumnezeu care vă spune fiecăruia: „Nimeni să nu disprețuiască tinerețea ta”! Vedeți, Biblia e plină de experiențe și de chemări pe care Dumnezeu le face persoanelor tinere. Nu vreau să mă lungesc vorbind despre asta, însă de la Iosif, fiul lui Iacob, la David, la Daniel… și la cine vreți voi: sunt mulți. Dumnezeu nu a privit la vârstă, Dumnezeu a privit la inimă. Și astăzi Dumnezeu nu privește la vârstă, ci privește la inimă. Și tocmai pentru aceasta trebuie să oferim un pic de timp pentru aprofundare și în mod sigur nu este suficientă seara aceasta. Însă acest lucru ne privește pe toți: mă privește pe mine și vă privește pe fiecare dintre voi, dar îi privește și pe responsabilii voștri, fraternitățile voastre.

Trebuie să ne dăm un pic de timp pentru a aprofunda ceea ce Domnul ne-a spus la întâlnirea din 9 noiembrie, acum mai bine de un an, prin imaginea despre care vă vorbea Francesca la începutul întâlnirii de astăzi. E vorba despre profeția primită pe 9 noiembrie 2019 la Capitolul Bătrânilor, la care au fost invitați reprezentanți ai tinerilor din diverse fraternități: „Imaginea unei case cu primul etaj deja construit. Al doilea este în construcție, iar constructorii sunt tinerii, legați printr-un ham de coloane, care îi reprezintă pe Bătrânii Comunității, și care îi susțin.”Nu vă ascund că sunt câteva zile de când mă gândesc și mă tot gândesc la aceste lucruri. Și chiar în această dimineață m-am trezit devreme și am continuat să mă gândesc la această „casă”. Înainte de toate, pentru a fi complet, este o profeție care a venit de la voi, de la unul dintre voi. Prin urmare, Dumnezeu vorbește! Și Dumnezeu vorbește poporului. Acolo erau toți Bătrânii Comunității, am putea spune „capul”, dacă îi putem defini așa sau cel puțin cum ar trebui să fie. Ei bine, acestui trup comunitar al Bătrânilor, Dumnezeu i-a vorbit printr-un tânăr, iar aceasta este profeția venită de la unul dintre voi. Spun acest lucru pentru a sublinia încă o dată că Dumnezeu nu se uită în cartea de identitate, ci privește la inimi și El vorbește prin toți. Ceea ce m-a atins mult a fost aceasta: dar de ce construirea etajului al doilea? De ce nu construirea acoperișului? Sau a etajului trei? Însă nu, ci etajul doi. Și atunci am început să mă gândesc de ce, pornind mai exact de la modul în care este construită o casă.Astfel, mai întâi este fundația. Am văzut și m-am gândit că temelia acestei „case”, care evident este Comunitatea noastră, a fost construită de însuși Domnul. Pentru că noi construim pe acea piatră din capul unghiului care este Isus Cristos; să ne amintim mereu că noi suntem născuți dintr-o chemare, noi suntem născuți dintr-o vocație. Atunci temeliile nu pot să fie puse decât în Dumnezeu, pentru că dacă El este stânca, ceea ce vom construi deasupra nu se va clătina. Vor veni furtuni, vor fi inundații, vor veni vânturi puternice, „dar casa n-a căzut, pentru că fusese stabilită pe stâncă” (Mt 7, 25). Așadar temelia noastră este Dumnezeu. Apoi este parterul, primul etaj și mai apoi vine și etajul doi. M-am gândit că parterul a fost construit și instituit de fondatorii noștri. Este într-un fel… intrarea. La parter este ușa de intrare în casă, este locul unde se face prima primire. M-am gândit la faptul că această parte este deja construită și de aceea trebuie să o luați așa cum este.

Văd că acest lucru este legat mai mult de ceea ce este prima noastră experiență comunitară, despre care unii dintre voi deja ați vorbit. Ce ne-a fascinat? Ce anume ne-a plăcut mereu și ne-a plăcut încă de la început? Ce ne-a făcut să rămânem aici? În mod sigur, chemarea lui Dumnezeu, fără nicio îndoială. Și cred că mulți dintre noi… ba chiar mărturiile pe care le-ați dat punctează un lucru: ne simțim bine stând împreună. Nu întâmplător, primul rod al Rusaliilor din Fapte 2, 42 ne spune că „stăteau împreună”. Și tocmai pentru că stăteau împreună se rugau, pentru că stăteau împreună erau mărturisitori, pentru că stăteau împreună mâncau și celebrau împreună. Toate acestea erau, tocmai pentru că stăteau împreună! Nu vine mai întâi cultul și apoi statul împreună în Biserică! Mai întâi a venit dorința de a sta împreună și apoi a venit cultul. Cred că acesta este primul bagaj, dar mai mult decât ca pe un bagaj, vreau să o văd ca pe o comoară. Aceasta este prima comoară ce trebuie îngrijită și apărată: să stăm împreună. Noi, în această seară, stăm împreună printr-un video-apel și e bine că o facem și v-aș invita să o faceți mai des. Însă, comunitatea creștină trebuie mai apoi să fie trăită în realitate. Nu poate fi doar o comunitate pe internet, ci are nevoie de un loc, de persoane care se întâlnesc și stau una lângă alta. De aceea, fraternitățile noastre trebuie să devină tot mai mult această intrare, să facă să se vadă că această intrare de la parter este frumoasă. 

Mă gândesc că mulți dintre voi au trăit această experiență. Poate că cea mai puternică experiență pe care o trăim din această perspectivă comună este campusul. Mulți dintre voi ați fost. Însă câte mărturii nu au fost din partea persoanelor care nu ne cunoșteau și care ne-au cunoscut și pe care le-am cunoscut acolo, și care spuneau: „Nimeni nu stă așa cum stați voi împreună!”. Acesta este un har, aceasta este o binecuvântare! Vreau să vă spun că este o carismă. Nu degeaba, cu mulți ani în urmă, un formator franciscan, un părinte franciscan ne spunea și ne învăța că prima carismă a unei comunități este aceea de a fi comunitate. Asta înseamnă că prima carismă a unei comunități este de a sta împreună. Nu doar atât, desigur, ci a sta împreună… iubindu-ne unii pe alții. Așadar, dacă trebuie să luăm ceva cu noi de la fondatori, o comoară de la parter, aceasta este: să stăm împreună, iubindu-ne. Dar este apoi și primul etaj, care – cred că pot spune asta – este etajul generației mele, ceea ce am încercat să construim. Nu vă ascundem că am construit, am dărâmat, am reconstruit și dărâmat din nou, am reconstruit și am dărâmat, am schimbat… cine știe de câte ori! Dar ce am schimbat au fost unele fațade, poate, unii pereți interiori. Însă există un nucleu, este un centru care este și acesta o comoară ce trebuie transmisă mai departe. Și vă spun asta: comoara pe care generația mea a găsit-o și pe care vrem să continuăm să o dăm mai departe se numește Alianță, cu o inimă interioară constituită din cele patru promisiuni. A sta împreună, iubindu-ne, nu este ușor. Prin urmare, Domnul ne-a venit în întâmpinare, oferindu-ne un alt har. Acest har pentru noi se numește Alianță și, în acest har, cele patru promisiuni sunt precum cârjele care ne ajută să mergem înainte când devenim șchiopi, când obosim, când nu mai reușim să stăm lângă ceilalți, iubindu-i. Atunci promisiunea sărăciei, promisiunea iertării ne ajută să facem acel pas pentru a construi mai departe iubirea. Iar atunci când iubești și doar când iubești, reușești să slujești, adică să fii mărturisitor. 

Cele două carisme despre care ați vorbit și voi, adorația și evanghelizarea, nu sunt separate de „cine ești” sau – mai bine-zis – de „cine suntem”, ci sunt evidența a ceea ce suntem. Pentru că în Dumnezeu noi evanghelizăm, pentru că în Dumnezeu noi suntem atrași de El și ne simțim bine în prezența Lui. Cea mai mare evanghelizare, a spus-o cineva în cadrul mărturiei sale, nu constă atât în a mărturisi ce a făcut Dumnezeu pentru mine, ceea ce în mod sigur este foarte important și fundamental, ci există o mărturie care se naște și dintr-un alt context și pe care Faptele Apostolilor ni-l pune în fața ochilor: atunci când stăteau împreună, când frecventau templul, când luau masa cu bucurie și în simplitatea inimii, când apostolii și discipolii fac acestea ce se întâmplă? Spune Luca că Domnul adăuga zilnic la Comunitate pe cei care erau chemați. Pentru că pe cei chemați îi cheamă El! Noi suntem cei care împart pliante în fața Bisericii, nimic mai mult decât atât. Însă, Cel care cheamă este Dumnezeu. Eu pot să zâmbesc, pot să scriu ”Îmbrățișări gratis” pe o pancartă și să merg pe stradă, și este corect asta și trebuie să facem asta, însă ceea ce contează după acestea, ceea ce lumea va înțelege, este iubirea. Iar iubirea se manifestă acolo unde doi sau trei sunt adunați, întrucât pentru a iubi este necesar să am pe un cineva în fața mea. Aceasta este forța noastră, acesta este binecuvântarea noastră, aceasta este ceea ce Domnul ne cheamă să facem. Așadar, la temelie se află chemarea lui Dumnezeu, la parter este acest „a sta împreună, iubindu-ne”, la primul etaj este Alianța cu cele patru promisiuni.

Voi începeți să construiți etajul doi!Nu vă ascund că m-am gândit să întreb: „Doamne, ce sfat să le dau pentru etajul al doilea?” Însă, singurul răspuns care mi-a venit în minte a fost acesta: că Domnul vorbește cu voi, nu trebuie să îmi vorbească mie. Însă, vă pot spune ceea ce eu, Stefano, aștept de la frați mei mai tineri. Astăzi eu mă aștept că voi să începeți să veniți să spuneți: eu vreau să fac asta pentru că m-am rugat și Domnul mi-a spus… Noi vrem să facem asta pentru că ne-am rugat și Domnul ne-a spus… Căci Comunitatea și etajul doi voi trebuie să o construiți! Eu vreau să locuiesc acolo, vreau să locuiesc în Comunitatea de la etajul al doilea, însă nu sunt chemat să o construiesc. Partea mea – cel mai probabil – am construit-o; poate prost, iar dacă este așa îmi cer iertare. Dar Comunitatea de la etajul al doilea trebuie să o construiți voi. Și apoi să îmi dați un colțișor și mie în care să pot sta, pentru că vreau să stau, nu vreau să plec. Dimpotrivă, vreau să trăiesc în continuare această realitate. Dar stând cu voi… Amintiți-vă că prima profeție pe care a primit-o această Comunitate și pe baza căreia și-a făcut discernământul și pe care a acceptat-o până într-atât încât am scris-o și în Regula noastră este: „Cu Isus, pe Isus construiește!”. Așadar, astăzi este rândul vostru. Iar pentru a construi este nevoie de fantezie. Trebuie să vă asumați riscurile, să vă implicați și veți vedea că Duhul nu vă va părăsi. Este nevoie de încredere, să credeți în acțiunile lui Dumnezeu, dar să credeți și în voi înșivă. Mai presus de toate, este nevoie ca și voi astăzi, precum am făcut-o noi în trecut, să vă însușiți acest Cuvânt: „Cu Isus, pe Isus construiește!” Amin.

Traducere: Andreea Blăjuț