A treia predică de Advent a părintelui Raniero Cantalamessa (16 decembrie 2016)

1. Două tipuri de încântare (ebrietate)

În lunea de după Rusalii din 1975, cu ocazia încheierii Primului Congres Mondial al Reînnoirii Carismatice Catolice, fericitul Paul al VI-lea a adresat celor zece mii de participanţi reuniţi în bazilica “Sfântul Petru” un discurs în care a definit Reînnoirea Carismatică drept “o chance pentru Biserică”. După ce a terminat de citit discursul oficial, Papa a adăugat, improvizând, aceste cuvinte: “În imnul pe care-l citim în această dimineaţă în breviar şi care provine de la sfântul Ambroziu, în secolul al IV-lea, este această frază greu de tradus deşi este foarte simplă: Laeti, care înseamnă cu bucurie; bibamus, care înseamnă bem; sobriam, care înseamnă bine definită şi moderată; profusionem Spiritus, adică belşugul Duhului. Laeti bibamus sobriam profusionem Spiritus. Ar putea să fie motoul imprimat pe mişcarea voastră: un program şi o recunoaştere a mişcării însăşi”.

Lucrul important de notat imediat este că acele cuvinte din imn desigur că n-au fost scrise la origine pentru Reînnoirea Carismatică. Ele au făcut parte, din totdeauna, din Liturgia Orelor a Bisericii universale; de aceea sunt un îndemn adresat tuturor creştinilor şi ca atare aş vrea să-l repropun, în această meditaţie, şi ca o mică urare a mea pentru Sfântul Părinte cu ocazia aniversării a 80 de ani de la naşterea sa.

Ca să spunem adevărul, în textul original al sfântului Ambroziu, în locul lui “profusionem Spiritus”, belşugul Duhului, este “ebrietatem Spiritus”, adică ebrietatea Duhului¹. Tradiţia succesivă a considerat această ultimă expresie un pic îndrăzneaţă şi a înlocuit-o cu una mai blândă şi acceptabilă. Însă în acest mod s-a pierdut forţa unei metafore antice cât creştinismul însuşi. De aceea, pe bună dreptate, în traducerea italiană a Breviarului, s-a restabilit textul original al versetului ambrozian. O strofă din imnul de la Laudele de la săptămâna a patra a psaltirii, în limba italiană, spune de fapt:

“Sia Cristo il nostro cibo,

sia Cristo l’acqua viva:

in lui gustiamo sobri

l’ebbrezza dello Spirito”

[Să fie Cristos hrana noastră,

să fie Cristos apa vie:

în el gustăm sobri

ebrietatea Duhului].

Ceea ce i-a determinat pe sfinţii părinţi să reia tema “ebrietăţii sobre”, deja dezvoltată de Filon Alexandrinul², a fost textul în care apostolul îi îndeamnă pe creştinii din Efes: “Nu vă îmbătaţi cu vin în care este dezmăţ, ci fiţi plini de Duh! Vorbind între voi în psalmi, imnuri şi cântări sfinte, cântând şi intonând psalmi în inimile voastre pentru Domnul!” (Ef 5,18-19).

Pornind de la Origene, nu se numără textele Părinţilor care ilustrează această temă, jucând când pe analogie, când pe contrastul dintre ebrietatea materială şi ebrietatea spirituală. Analogia constă în faptul că amândouă tipurile de ebrietate revarsă veselie, fac să uităm necazurile şi fac să ieşim din noi înşine. Contrastul constă în faptul că în timp ce ebrietatea materială (de la alcool, de la droguri, de la sex, de la succes) ne face şovăielnici şi nesiguri, cea spirituală ne face stabili în bine; prima ne face să ieşim din noi înşine pentru a trăi sub propriul nivel raţional, a doua ne face să ieşim din noi înşine, dar pentru a trăi deasupra propriei raţiuni. Pentru amândouă se foloseşte cuvântul “extaz” (este numele dat recent unui drog ucigător!), dar este un extaz spre în jos, celălalt un extaz spre în sus.

Cei care la Rusalii i-au considerat pe apostoli îmbătaţi aveau dreptate, scrie sfântul Ciril din Ierusalim; greşeau numai în a atribui această ebrietate vinului obişnuit, în timp ce era vorba despre “vinul nou”, stors din “viţa adevărată” care este Cristos; apostolii erau beţi, e adevărat, dar de acea sobră ebrietate care ucide păcatul şi dă viaţă inimii³.

Inspirându-se din episodul apei care a ţâşnit din stâncă în deşert (Ex 17,1-7) şi din comentariul pe care-l face sfântul Paul în Scrisoarea către Corinteni (“Toţi au băut aceeaşi băutură spirituală… Toţi am fost adăpaţi într-un singur Duh”) (1Cor 10,4; 12,13), acelaşi sfânt Ambroziu scria: “Domnul Isus a făcut să ţâşnească apă din stâncă şi toţi au băut. Cei care au băut-o în figură, au fost sătui; cei care au băut-o în adevăr, au fost chiar îmbătaţi. Bună este ebrietatea care revarsă bucurie. Bună este ebrietatea care întăreşte paşii minţii sobre… Îl bei pe Cristos care este viţa; îl bei pe Cristos care este stânca din care a ţâşnit apa; îl bei pe Cristos pentru a bea discursul său… Scriptura divină se bea, Scriptura divină se devorează când sucul cuvântului veşnic coboară în venele minţii şi în energiile sufletului”⁴.

2. De la ebrietate la sobrietate

Ce este de făcut pentru a relua acest ideal al ebrietăţii sobre şi a-l întrupa în situaţia istorică şi eclezială prezentă? De fapt, unde este scris că într-un mod aşa de “puternic” de a trăi experienţa Duhului era apanaj exclusiv al Părinţilor şi al primelor timpuri ale Bisericii, dar că nu mai este pentru noi? Darul lui Cristos nu este limitat la o epocă specială, ci este oferit fiecărei epoci. Există suficient pentru toţi, în comoara răscumpărării sale. Este tocmai rolul Duhului acela de a face universală răscumpărarea lui Cristos, disponibilă pentru orice persoană, în orice punct al timpului şi al spaţiului.

În trecut, ordinea care era insuflată era, în general, aceea care merge de la sobrietate la ebrietate. Cu alte cuvinte, calea pentru a ajunge la ebrietatea spirituală, sau la fervoare, se credea, este sobrietatea, adică abstinenţa de la lucrurile trupului, postirea de la lume şi de la sine însuşi, într-un cuvânt mortificarea. În acest sens conceptul de sobrietate a fost aprofundat îndeosebi de spiritualitatea monastică ortodoxă, legată de aşa-numita “rugăciune a lui Isus”. În ea sobrietatea indică “o metodă spirituală” formată din “atenţie vigilentă” pentru a se elibera de gânduri pătimaşe şi de cuvintele rele, sustrăgând minţii orice satisfacţie trupească şi lăsându-i, ca unică activitate, pocăinţa pentru păcat şi rugăciunea⁵.

Cu nume diferite (despuiere, purificare, mortificare), este aceeaşi doctrină ascetică ce se întâlneşte în sfinţii şi în maeştrii latini. Sfântul Ioan al Crucii vorbeşte despre o “despuiere şi dezgolire, pentru Domnul, de tot ceea ce nu este Domnul”⁶. Suntem la stadiile vieţii spirituale numite purgativ şi iluminativ. În el sufletul se eliberează cu greu de obişnuinţele sale naturale, pentru a se pregăti la unirea cu Dumnezeu şi la comunicările sale de har. Aceste lucruri caracterizează al treilea stadiu, “calea unitivă” pe care autorii greci o numesc “divinizare”.

Noi suntem moştenitori ai unei spiritualităţi care concepea drumul de perfecţiune după această succesiune: mai întâi trebuie locuit în stadiul purgativ, înainte de a avea acces la cel unitiv; trebuie să ne exercităm îndelung în sobrietate, înainte de a putea experimenta ebrietatea. Orice fervoare care s-ar manifesta înainte de acel moment trebuie considerată suspectă. Ebrietatea spirituală, cu tot ceea ce înseamnă ea, este situată aşadar la sfârşit, rezervată celor “desăvârşiţi”. Ceilalţi, “cei care prosperă”, trebuie să se ocupe mai ales de mortificare, fără a pretinde, în timp ce mai luptă cu propriile defecte, să trăiască deja o experienţă puternică şi directă a lui Dumnezeu şi a Duhului său.

Există o mare înţelepciune şi experienţă la baza a toate acestea, şi nu cumva să considerăm aceste lucruri ca depăşite. Însă trebuie spus că o schemă aşa de rigidă denotă şi o mutare lentă şi progresivă a accentului de la har la efortul omului, de la credinţă la fapte, ajungând să treacă razant pe lângă pelagianism. Conform Noului Testament există o circularitate şi o simultaneitate între cele două lucruri: sobrietatea este necesară pentru a ajunge la ebrietatea Duhului, iar ebrietatea Duhului este necesară pentru a ajunge să se practice sobrietatea.

O asceză întreprinsă fără un stimulent puternic al Duhului ar fi trudă moartă şi n-ar produce altceva decât “laudă a trupului”. Pentru sfântul Paul “cu ajutorul Duhului”noi trebuie să “facem să moară faptele trupului” (cf. Rom 8,13).

Aşadar Duhul ne este dat pentru a fi în măsură să ne mortificăm, mai înainte de a fi răsplată pentru că ne-am mortificat.

O viaţă creştină plină de eforturi ascetice şi de mortificare, dar fără atingerea dătătoare de viaţă a Duhului, s-ar asemăna – spunea un vechi Părinte – cu o Liturghie în care s-ar citit multe lecturi, s-ar săvârşi toate riturile şi s-ar aduce multe ofrande, dar în care n-ar avea loc consacrarea speciilor din partea preotului. Totul ar rămâne ceea ce era înainte, pâine şi vin.

“Aşa este – concludea acel Părinte – şi pentru creştin. Chiar dacă el a îndeplinit perfect postul şi vegherea, psaltirea şi întreaga asceză şi orice virtute, dar nu s-a îndeplinit, prin har, în altarul inimii sale, operaţiunea mistică a Duhului, tot acest proces ascetic este neîmplinit şi aproape zadarnic, pentru că el nu are bucuria Duhului activ în mod mistic în inimă”⁷.

Această a doua cale – care merge de la ebrietate la sobrietate – a fost calea pe care Isus le-a indicat-o apostolilor săi. Deşi l-au avut ca învăţător şi director spiritual pe însuşi Isus, înainte de Rusalii ei n-au fost în măsură să pună în practică aproape niciuna dintre preceptele evanghelice. Însă când, la Rusalii, au fost botezaţi cu Duhul Sfânt, atunci îi vedem transformaţi, deveniţi capabili să suporte pentru Cristos suferinţe de tot felul şi în sfârşit însuşi martiriul. Duhul Sfânt a fost cauza fervorii lor, mai mult decât efectul său.

Există un alt motiv care ne determină să redescoperim această cale care merge de la ebrietate la sobrietate. Viaţa creştină nu este numai chestiune de creştere personală în sfinţenie; este şi minister, slujire, vestire, şi pentru a îndeplini aceste îndatoriri avem nevoie de “puterea de sus”, de carisme; într-un cuvânt, de o experienţă puternică, penticostală, de Duhul Sfânt.

Noi avem nevoie de ebrietatea sobră a Duhului, chiar mai mult decât aveau nevoie Părinţii. Lumea a devenit aşa de refractară la Evanghelie, aşa de sigură de sine încât numai “vinul tare” al Duhului poate să învingă necredinţa sa şi s-o scoată afară din sobrietatea sa complet umană şi raţionalistă care se dă drept “obiectivitate ştiinţifică”. Numai armele spirituale, spune apostolul, “sunt puternice înaintea lui Dumnezeu pentru a distruge fortăreţele. Noi distrugem născocirile minţii şi orice îngâmfare care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu şi cucerim orice minte ca să asculte de Cristos” (2Cor 10,4-5).

3. Botezul în Duh

Care sunt “locurile” în care Duhul acţionează astăzi în această manieră penticostală? Să ascultăm încă o dată glasul sfântului Ambroziu care a fost, între Părinţii latini, cântăreţul prin excelenţă al ebrietăţii sobre a Duhului. După ce a amintit cele două “locuri” clasice din care să se ia Duhul – Euharistia şi Scripturile -, el face aluzie la o a treia posibilitate. Spune el: “Există şi o altă ebrietate care se realizează prin ploaia pătrunzătoare a Duhului Sfânt. În felul acesta, în Faptele Apostolilor, cei care vorbeau în limbi diferite au apărut pentru ascultători ca şi cum erau plini de vin”⁸.

După ce a amintit mijloacele “ordinare”, sfântul Ambroziu, cu aceste cuvinte, face aluzie la un mijloc diferit, “extraordinar”, în sensul că nu este fixat cu anticipaţie, nu este ceva instituit. El constă în a retrăi experienţa pe care au avut-o apostolii în ziua de Rusalii. Ambroziu nu voia desigur să indice această a treia posibilitate, pentru a spune ascultătorilor că ea era închisă pentru ei, fiind rezervată numai apostolilor şi primei generaţii de creştini. Dimpotrivă, el vrea să-i stimuleze pe credincioşii săi să trăiască experienţa acelei “ploi pătrunzătoare a Duhului” care a avut loc la Rusalii. Şi pentru sfântul Ambroziu, Rusaliile nu erau un eveniment închis, ci o posibilitate mereu deschisă în Biserică.

Aşadar există şi pentru posibilitatea de a lua Duhul pe această cale nouă, dependentă numai de iniţiativa suverană şi liberă a lui Dumnezeu. N-ar trebui să cădem în eroarea fariseilor şi a cărturarilor care îi spuneau lui Isus: “Există şase zile pentru a munci; aşadar pentru ce să se vindece şi să se facă minuni în zi de sâmbătă?” (cf. Lc 13,14). Noi am putea fi tentaţi să-i spunem lui Dumnezeu, sau să gândim în inima noastră: “Există şapte sacramente pentru a sfinţi şi a-l conferi pe Duhul, de ce să se acţioneze în afara lor, în acest mod nou şi neobişnuit?”.

Unul din modurile în care se manifestă în zilele noastre acest mod de a acţiona al Duhului în afara canalelor instituţionale ale harului este, întocmai, Reînnoirea Carismatică. Teologul Yves Congar, în conferinţa sa la Congresul Internaţional de Pneumatologie, ţinut în Vatican în 1981, cu ocazia celui de-al XVI-lea centenar al Conciliului Ecumenic din Constantinopol, vorbind despre semnele trezirii Duhului Sfânt în epoca noastră, a spus: “Cum să nu situăm aici curentul carismatic, denumit mai bine Reînnoirea în Duh? Ea este s-a răspândit ca focul care aleargă deasupra mărăcinilor. E vorba de cu totul altceva decât de o modă… Printr-un aspect, mai ales, ea se aseamănă cu o mişcare de trezire: prin caracterul public şi verificabil al acţiunii sale care schimbă viaţa persoanelor… Este ca o tinereţe, o prospeţime şi de noi posibilităţi în sânul bătrânei Biserici, mama noastră. Cu câteva excepţii foarte rare, Reînnoirea se situează în Biserică şi, departe de a-i pune în discuţie instituţiile clasice, le reînsufleţeşte”⁹.

Instrumentul principal cu care Reînnoirea în Duh “schimbă viaţa persoanelor” este botezul în Duh. Vorbesc despre asta în această împrejurare fără nicio intenţie de prozelitism, ci numai pentru că eu cred că este corect ca să se cunoască în inima Bisericii o realitate care implică milioane de catolici.

Expresia “Botez în Duh” vine de la Isus însuşi. Referindu-se la apropiatele Rusalii, înainte de a se înălţa la cer, El a spus apostolilor săi: “Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi în Duhul Sfânt” (Fap 1,5). Este vorba despre un ritual care nu are nimic esoteric, ci este format mai degrabă din gesturi de mare simplitate, calm şi bucurie, însoţite de atitudini de umilinţă, de căinţă, de disponibilitate de a deveni copii, care este condiţia pentru a intra în Împărăţie.

Este o reînnoire şi o actualizare nu numai a botezului şi a mirului, ci a întregii vieţi creştine: pentru cei căsătoriţi, a sacramentului căsătoriei, pentru preoţi, a hirotonirii lor, pentru cei consacraţi, a depunerii voturilor călugăreşti. Cel interesat se pregăteşte pentru asta, în afară de o spovadă bună, participând la întâlniri de cateheză în care este pus din nou într-un contact viu şi bucuros cu principalele adevăruri şi realităţi ale credinţei: iubirea lui Dumnezeu, păcatul, mântuirea, viaţa nouă, transformarea în Cristos, carismele, roadele Duhului. Rodul cel mai frecvent şi mai important este descoperirea a ce anume înseamnă a avea “un raport personal” cu Isus înviat şi viu. În înţelegerea catolică, botezul în Duh nu este un punct de sosire, ci un punct de plecare spre maturitatea creştină şi angajarea eclezială. La circa zece ani după apariţia Reînnoirii Carismatice în Biserica catolică, Karl Rahner scria: “Nu putem contesta că omul poate să trăiască aici pe pământ experienţe de har, care îi dau un sentiment de eliberare, îi deschid orizonturi total noi, se imprimă profund în el, îl transformă, plăsmuind, şi pentru timp îndelungat, atitudinea sa creştină cea mai intimă. Nimic nu interzice să se numească aceste experienţe botez al Duhului”¹⁰.

Este corect să ne aşteptăm ca toţi să treacă prin această experienţă? Este ea unicul mod posibil pentru a experimenta harul Rusaliilor? Dacă prin botez în Duh înţelegem un anumit ritual, într-un anumit context, trebuie să răspundem nu; desigur că nu este unicul mod pentru a avea o experienţă puternică a Duhului. Au existat şi există nenumăraţi creştini care au avut o experienţă analogă, fără a şti nimic despre botezul în Duh, primind o evidentă creştere de har şi o nouă ungere a Duhului ca urmare a unei zile de reculegere, a unei întâlniri, a unei lecturi, sau – cum notează sfântul Toma de Aquino – în momentul în care unul este chemat de Dumnezeu la o misiune nouă şi mai angajantă în Biserică¹¹.

Totuşi trebuie spus că “botezul în Duh” s-a revelat un mijloc simplu şi puternic pentru a reînnoi viaţa a milioane de credincioşi în aproape toate Bisericile creştine. Chiar şi un curs de exerciţii spirituale poate să se încheie foarte bine cu o invocare specială a Duhului Sfânt, dacă acela care le conduce a avut această experienţă şi participanţii doresc asta. Eu am avut această experienţă anul trecut. Episcopul dintre dieceză din sudul Londrei a convocat, din iniţiativa sa, o reculegere carismatică deschisă şi clerului din alte dieceze. Erau prezenţi circa o sută de preoţi şi diaconi permanenţi şi la sfârşit toţi au cerut şi au primit revărsarea Duhului, cu sprijinul unui grup de laici din Reînnoire veniţi pentru acea ocazie. Dacă roadele Duhului sunt “iubire, bucurie şi pace” (Gal 5,19), la sfârşit se putea atinge cu mâna printre cei prezenţi.

Nu e vorba de a adera mai degrabă la o mişcare decât la altele care există în Biserică. Nici nu e vorba, propriu-zis vorbind, de o mişcare, ci de un “curent de har” deschis tuturor, destinat să se piardă în Biserică precum o descărcare electrică ce se răspândeşte în masă, pentru a dispare apoi ca realitate de sine stătătoare, odată ce a fost îndeplinită această misiune.

Sfântul Ioan al XXIII-lea a vorbit despre “noi Rusalii”, fericitul Paul al VI-lea a mers şi mai departe vorbind despre “Rusalii perene”. Într-o audienţă generală din 1972, a spus textual aceste cuvinte: “Biserica are nevoie de Rusaliile sale perene; are nevoie de foc în inimă, de cuvânt pe buze, de profeţie în privire… Are nevoie, Biserica, de a redobândi neliniştea, gustul certitudinii adevărului său… Şi apoi are nevoie, Biserica, să simtă curgând prin toate facultăţile sale umane valul iubirii, al acelei iubiri care se numeşte caritate şi care întocmai a fost revărsată în inimile noastre chiar de Duhul Sfânt care ne-a fost dat nouă”¹².

Încheiem cu cuvintele din imnul liturgic amintit la început:

Să fie Cristos hrana noastră,

să fie Cristos apa vie:

în el gustăm sobri

ebrietatea Duhului.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
(Preluare dupa ercis.ro)