Rugăciunea de laudă

O COMUNITATE DE LAUDĂ ŞI BINECUVÂNTARE

Dincolo de statutul ei instituţional, dincolo de activităţile de evanghelizare pe care le desfăşoară, „Magnificat” este o Comunitate de laudă şi binecuvântare. În Comunitatea Magnificat întâlnirea săptămânală de rugăciune de laudă şi închinare este momentul comunitar, prin excelenţă, în care toţi membrii Fraternităţii sau ai Grupului de rugăciune, indiferent de stadiul sau nivelul de formare la care se află, persoane de orice categorie şi vârstă, se întâlnesc pentru a se ruga împreună, încrezători în Cuvântul lui Isus care afirmă: „unde doi sau trei sunt adunaţi în numele meu, sunt şi eu acolo în mijlocul lor” (Mt 18,20).

„Rugăciunea comunitară carismatică săptămânală, deschisă tuturor, este întâlnirea fundamentală a Fraternităţii şi este momentul privilegiat unde Duhul Sfânt vorbeşte trupului Fraternităţii” (Regulament, art. 8).

Chiar dacă momentul acesta săptămânal reuneşte întreaga Fraternitate, această rugăciune comunitară este deschisă tuturor acelora care doresc să participe. Modul de rugăciune al Comunităţii Magnificat iese în evidenţă, surprinde, iar pentru unii este chiar deranjant. Acest lucru se referă la formă, dar nu pentru faptul că este o formă nouă în sine – căci acest mod de rugăciune s-a născut odată cu Psalmii din Scriptură şi era trăit de  primele comunităţi creştine care se rugau în felul acesta –, ci pentru faptul că scoate la iveală aspecte ale rugăciunii iudaico-creştine care s-au pierdut de-a lungul veacurilor, sufocate de condiţionări culturale sau de prejudecăţi, apărând în prezent ca fiind inedite. 

CE ESTE RUGĂCIUNEA DE LAUDĂ CARISMATICĂ?

Diferite sunt modurile de rugăciune ale tradiţiei creştine. Dintre acestea, Catehismul Bisericii Catolice vorbeşte şi despre Rugăciunea de binecuvântare şi rugăciunea de laudă (cf. nr. 2626-2627; 2639-2642). Chiar dacă în timpul rugăciunii comunitare sunt prezente şi alte forme de rugăciune creştină (de cerere, de mijlocire, de mulţumire), accentul se pune îndeosebi pe aceste două forme particulare de rugăciune: lauda şi binecuvântarea.

Rugăciunea de binecuvântare

Catehismul face o descriere a rugăciunii de binecuvântare. Această explicaţie nu este dată numai ca ea să fie înţeleasă, ci în primul rând ca să fie trăită:
„Binecuvântarea exprimă cea mai adâncă pornire a rugăciunii creştine: ea este întâlnirea dintre Dumnezeu şi om; în ea se cheamă şi se unesc Darul lui Dumnezeu şi primirea din partea omului.  Rugăciunea de binecuvântare este răspunsul omului la darurile lui Dumnezeu: de vreme ce Dumnezeu binecuvântează, inima omului poate răspunde binecuvântând şi ea pe Cel care este izvorul a toată binecuvântarea. Această pornire este exprimată în două forme fundamentale: uneori ea urcă, purtată în Duhul Sfânt, de la Cristos către Tatăl (îl binecuvântăm pentru că ne-a binecuvântat); alteori ea imploră harul Duhului Sfânt, care, prin Cristos, coboară de la Tatăl (El este cel care ne binecuvântează). [CBC, nr. 2626-2627].

Rugăciunea de laudă

Rugăciunea de laudă este considerată de Catehismul Bisericii Catolice drept rugăciunea care „integrează celelalte forme de rugăciune şi le înalţă către Cel care este izvorul şi ţinta lor: singurul Dumnezeu, Tatăl, de la care sunt toate, şi noi pentru El” (nr. 2639). „Lauda este forma de rugăciune ce recunoaşte cel mai îndeaproape faptul că Dumnezeu este Dumnezeu. […]. Prin ea, Duhul Sfânt se uneşte cu duhul nostru pentru a da mărturie că suntem fii ai lui Dumnezeu…” (nr. 2639). 

Într-adevăr, noi experimentăm această forţă a Duhului în timpul rugăciunii de laudă, care este şi o rugăciune de luptă care eliberează şi vindecă, dar mai ales are puterea de a ne deschide inima, fără de care rugăciunea nu devine autentică.

Rugăciunea de laudă, practicată de primele comunităţi creştine, şi-a pierdut de-a lungul veacurilor acel prim loc pe care-l avea în mijlocul comunităţilor, limitându-se treptat la practicile particulare de pietate, cum ar fi litaniile, sau rămânând circumscrisă recitării Liturgiei Orelor şi a cultului liturgic instituţionalizat. Sf. Paul îndemna odinioară: „Fiţi plini de Duhul Sfânt, grăind între voi în psalmi, în imnuri şi cântări duhovniceşti, cântând şi lăudând pe Domnul din toată inima” (Ef 5,19). Duhul Sfânt, îndeosebi prin Reînnoirea Carismatică, a scos la iveală din nou acest străvechi stil de rugăciune care are anumite caracteristici aparte.

SPONTANEITATEA

Rugăciunea de laudă s-a născut în mod spontan la originile ei şi după coborârea Duhului Sfânt în ziua de Rusalii această spontaneitate a devenit în primele comunităţi creştine foarte pregnantă. Spontaneitatea este o caracteristică importantă, căci rugăciunea spontană făcută în Duh cu deschiderea inimii devine rugăciune inspirată, capabilă de a atinge inimile, făcându-le să se deschidă către Domnul. Sf. Paul scrie că Duhul Sfânt se roagă în noi şi „intervine pentru noi” (Rom 8,26), „se uneşte cu duhul nostru pentru a da mărturie”, după cum spune Catehismul, citat mai sus. În momentul în care lăsăm ca rugăciunea noastră să vină din inimă, îi permitem Duhului să se roage împrumutându-i limba şi cuvintele noastre. Noi experimentăm că această formă de rugăciune atinge şi deschide inimile. Prin urmare, întâlnirile de rugăciune nu sunt pregătite anticipat cu scheme predeterminate, dar ne lăsăm conduşi de Duhul Sfânt în ceea ce spunem, cântăm sau facem, cu discernământul de rigoare. În plus, această rugăciune ne dă o mare comuniune între noi, atât de evidentă încât pare palpabilă. De ce? Pentru că este rugăciunea care cel mai mult ne pune în comuniune cu fericiţii din Cer, cu Biserica triumfătoare, care neîncetat adoră şi laudă pe Cel care stă pe tron (cf. Ap 4,8-11). Asta nu înseamnă că rugăciunea de cerere sau de mijlocire nu este practicată. Dimpotrivă, Domnul răspunde şi cu minuni la rugăciunile pe care le înălţăm. Însă, pe primul loc este rugăciunea de laudă şi binecuvântare, pentru ca mai întâi să fie manifestată recunoştinţa şi mai apoi cererea.

CÂNTUL

O altă caracteristică a rugăciunii de laudă este cântul, iar 80% din rugăciune este exprimată prin cântece. Mesajul pe care vrem să-l transmitem prin cântece este cel al bucuriei Învierii. Tristeţea şi descurajarea pasc poporul lui Dumnezeu în orice moment, ori Evanghelia este Vestea cea Bună, este „untdelemnul bucuriei”. Rugăciunea de laudă este strigăt de victorie şi mesaj de speranţă. Domnul este viu! Domnul a învins! Să ne bucurăm şi să-i dăm slavă cu bucurie şi cu inimă curată. Rugăciunea de laudă combate tristeţea din sufletele creştinilor şi umple inimile cu forţa necesară pentru a înfrunta în numele Domnului omul vechi din noi, lumea şi pe Cel Rău. În plus, cântul este o cale care conduce în profunzimea interioară, locul în care Dumnezeu vrea să se întâlnească cu fiinţa noastră.
La cântări folosim mult şi instrumentele muzicale (desigur, nu avem o orchestră, dar cântăm cu tot ceea ce avem). Psalmii Vechiului Testament erau întotdeauna însoţiţi de instrumente muzicale: „Lăudaţi-l pe El în glas de trâmbiţă, lăudaţi-l în psaltire şi alăută. Lăudaţi-l pe El în timpane şi în horă; lăudaţi-l pe El în strune şi organe. Lăudaţi-l pe El în chimvale bine răsunătoare; lăudaţi-l în chimvale de strigare. Toată suflarea să laude pe Domnul!” (Ps 150, 3-6).

GESTURILE

Un lucru care, în general, deranjează pentru că unora le pare neobişnuit, sunt gesturile pe care le folosim în timpul rugăciunii. În timp ce cuvintele sunt expresii ale minţii, iar melodia îi permite inimii să se exprime, gesturile fac parte din rugăciunea trupului. Rugăciunea nu poate fi numai a minţii şi a inimii, dar şi a trupului. În liturgie, dimensiunea gesturilor face şi mai mult să strălucească misterul care se celebrează. Cultura noastră a mortificat această dimensiune corporală a rugăciunii, cu toate că de fapt are un fundament biblic, care trece dincolo de cultură. Dar de fapt, trupul rămâne „templu al Duhului Sfânt”, iar un om care nu se exprimă prin gesturi, nu transmite nimic din această realitate. Astfel, a ridica mâinile spre Dumnezeu, ca Moise şi alţi sfinţi, sau prin a impune mâinile atunci când mijlocim coborârea Duhului Sfânt sau printr-o vindecare sau o binecuvântare, nu vrem să facem altceva decât ceea ce ne-a învăţat Isus (cf. Mc 16,18b). Deseori însoţim cântările noastre, bătând din palme ritmul melodiei şi chiar eliberând un pic trupul nostru din inerţia imobilităţii, dând posibilitate întregii noastre fiinţe ca să-l laude pe Domnul. Psalmii ne sugerează acest mod de rugăciune: „cu toată inima” (Ps 110,1), „Cântaţi-i lui cântare nouă, cântaţi-i frumos, cu strigăt de bucurie” (Ps 32,3); „Bateţi din palme, aclamaţi-l pe Dumnezeu cu strigăte de bucurie!” (Ps 47,2); „ridicaţi mâinile voastre sfinte şi binecuvântaţi pe Domnul” (Ps 133,2), „lauda Domnului va grăi gura mea şi să binecuvânteze tot trupul numele cel sfânt al lui, în veac şi în veacul veacului” (Ps 144,21), „Veniţi să-l aplaudăm pe Domnul” (Ps 94,1), etc. 

Credinţa are nevoie să fie şi astfel exprimată, mai ales bucuria Învierii, care ar rămâne mută fără gesturi. Desigur, că toate aceste lucruri căutăm să le manifestăm, păstrând decenţa cuvenită, fără însă a sufoca complet deschiderea inimii. Şi într-adevăr din experienţă spunem, că drumul spre inimă porneşte de la gesturile trupului, care ajung să fie, încetul cu încetul, cu adevărat o exprimare sinceră a ceea ce este în interior.

ASPECTUL CARISMATIC

Rugăciunea de laudă şi de binecuvântare a Comunităţii Magnificat este „carismatică”. Dimensiunea carismatică este o caracteristică a întregii Biserici, pentru că toată Biserica este carismatică, însă Reînnoirea Carismatică Catolică o trăieşte şi o propune într-un mod deosebit. Ceea ce este realitate la nivel universal, încercăm – ca şi Comunitate carismatică – să facem să devină realitate şi la nivel particular prin cultivarea spiritualităţii Rusaliilor, adică a unei relaţii personale şi profunde cu Duhul Sfânt şi prin exercitarea carismelor Duhului Sfânt, primind îndemnul Papei Ioan Paul al II-lea prin cuvintele adresate Mişcărilor ecleziale: „Vouă tuturor care sunteţi adunaţi aici în Piaţa Sf. Petru şi tuturor creştinilor, vreau să vă strig: Deschideţi-vă cu docilitate darurilor Duhului! Primiţi cu gratitudine şi ascultare carismele pe care Duhul nu încetează să le împartă! Nu uitaţi că fiecare carismă este dată pentru binele comun, adică spre beneficiul întregii Biserici!” (Osservatore romano,30 mai 1998). 
    Rugăciunea de laudă implică şi exercitarea diferitelor carisme, după cum dă mărturie şi Sf. Paul în 1Cor 12,1-11. Astfel, sunt prezente la rugăciune carisma cântului în limbi (glosolalia), a profeţiei, a cunoaşterii, a vindecării etc. Cu alte cuvinte, rugăciunea este carismatică atunci când se bazează pe carismele Duhului Sfânt şi se lasă călăuzită de Duh.

Cum se desfăşoară întâlnirea de rugăciune?

Întotdeauna este un minister de laudă şi de cântece, adică un grup de fraţi şi surori care-i ajută pe oameni să se deschidă, chiar să se roage şi ei spontan şi cu voce tare. În timpul rugăciunii se citesc fragmente din Sf. Scriptură care sunt proclamate cu voce tare. Cuvântul Domnului este sursă de inspiraţie pentru rugăciunea spontană sau pentru cântece. Cine animă stă în ascultarea Cuvântului proclamat, care-i sugerează cuvintele şi sentimentele rugăciunii spontane pe care o pronunţă cu voce tare. Cei care animă prin cânt se lasă inspiraţi de rugăciunea spontană şi aleg pe loc cântecul potrivit mesajului transmis: laudă, mulţumire, mijlocire, căinţă, invocare, încurajare, îndemn la iertare etc. Cântecul inspiră rugăciunea spontană, iar Domnul prin Cuvântul său întăreşte şi confirmă cele spuse în Duh. Astfel, cele trei aspecte: rugăciunea spontană, Cuvântul Domnului (profeţia) şi cântecele, se îmbină şi se susţin reciproc, iar Duhul Sfânt păstrează un fir conducător al rugăciunii, care de cele mai multe ori, fără contribuţia noastră devine tematic şi consistent, Dumnezeu vorbind oamenilor la inimă în felul acesta.