Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie – Prima predică de Postul Mare 2021 a card. Raniero Cantalamessa (26 februarie 2021)

Ca de obicei, dedicăm această primă meditaţie unei introduceri generale la timpul Postului Mare, înainte de a intra în tema specifică programată, odată ce se termină exerciţiile spirituale ale Curiei. În evanghelia din prima duminică din Postul Mare, anul B, am ascultat vestirea programatică cu care Isus începe activitatea sa publică: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie” (Mc 1,15). Vrem să medităm asupra acestui apel mereu actual al lui Cristos.

Despre convertire se vorbeşte în trei momente sau contexte diferite din Noul Testament. De fiecare dată este scoasă în evidenţă o nouă componentă a sa. Împreună, cele trei pasaje ne dau o idee completă asupra a ce anume este metanoia evanghelică. Nu este spus că trebuie să le experimentăm pe toate trei împreună, cu aceeaşi intensitate. Există o convertire pentru fiecare perioadă a vieţii. Important este ca fiecare dintre noi să o descopere pe aceea care se potriveşte pentru el în acest moment.

Convertiţi-vă, adică credeţi!

Prima convertire este aceea care răsună la începutul predicii lui Isus şi care este rezumată în cuvintele: „Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie” (Mc 1,15). Să încercăm să înţelegem ce înseamnă aici cuvântul convertire. Înainte de Isus convertirea însemna mereu o „întoarcere înapoi” (termenul ebraic, shub, înseamnă a schimba direcţia, a regândi). Indica actul celui care, la un anumit punct al vieţii, îşi dă seama că este „în afara drumului”. Atunci se opreşte, are o regândire; decide să se întoarcă la respectarea legii şi să reintre în alianţa cu Dumnezeu. Convertirea, în acest caz, are o semnificaţie în mod fundamental morală şi sugerează ideea a ceva greu de făcut: a schimba obiceiurile, a înceta să facă asta sau astalaltă…

Pe buzele lui Isus asta înseamnă schimbare. Nu pentru că el se distrează să schimbe semnificaţia cuvintelor, ci pentru că, prin venirea sa, s-au schimbat lucrurile. „S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu a venit!”. Convertire nu mai înseamnă a se întoarce înapoi, la vechea alianţă şi la respectarea legii, ci înseamnă mai degrabă a face un salt înainte şi a intra în Împărăţie, a prinde mântuirea care a venit la oameni gratuit, prin iniţiativă liberă şi suverană a lui Dumnezeu.

„Convertiţi-vă şi credeţi” nu înseamnă două lucruri diferite şi succesive, ci aceeaşi atitudine fundamentală: convertiţi-vă, adică credeţi! „Prima conversio fit per fidem”, a scris Sfântul Toma de Aquino: prima convertire constă în a crede[1]. Toate acestea cer o adevărată „convertire”, o schimbare profundă în modul de a concepe raporturile noastre cu Dumnezeu. Cere să se treacă de la ideea despre un Dumnezeu care cere, care porunceşte, care ameninţă, la ideea despre un Dumnezeu care vine cu mâini pline pentru a ni se dărui în întregime. Este convertirea de la „lege” la „har” care era atât de mult la inima Sfântului Paul.

„Dacă nu vă veţi converti şi nu veţi deveni ca pruncii…”

Acum să ascultăm al doilea pasaj în care, în evanghelie, se vorbeşte din nou despre convertire: „În ceasul acela s-au apropiat de Isus discipolii şi i-au spus: «Oare cine este mai mare în împărăţia cerurilor?». Chemând la sine un copil, l-a pus să stea în mijlocul lor şi le-a spus: «Adevăr vă spun, dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi deveni asemenea copiilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor»” (Mt 18,1-3).

De această dată, e adevărat, convertirea înseamnă a ne întoarce înapoi, ba chiar la momentul când eram copii! Verbul folosit, strefo, indică schimbare de direcţie. Aceasta este convertirea celui care a intrat deja în Împărăţie, a crezut în evanghelie, este de mult timp în slujba lui Cristos. Este convertirea noastră!

Ce presupune discuţia despre cine este cel mai mare? Că preocuparea cea mai mare nu mai este împărăţia, ci propriul loc în ea, propriul eu. Fiecare dintre apostoli avea vreun titlu pentru a aspira să fie cel mai mare: Petru primise promisiunea primatului, Iuda primise punga, Matei putea să spună că el a părăsit mai mult decât ceilalţi, Andrei că a fost primul care l-a urmat, Iacob şi Ioan care au fost cu el pe Tabor… Roadele acestei situaţii sunt evidente: rivalităţi, suspiciuni, confruntări, frustrări.

Isus dintr-o dată dă vălul la o parte. Nicidecum primii, în acest mod nu se intră deloc în împărăţie! Remediul? A ne converti, a schimba complet perspectivă şi direcţie. Ceea ce Isus propune este o adevărată revoluţie copernicană. Trebuie „să ne descentrăm de noi înşine şi să ne recentrăm pe Cristos”.

Isus vorbeşte mai simplu despre un a deveni copii. A redeveni copii, pentru apostoli, însemna să redevină aşa cum erau în momentul chemării pe malurile lacului sau la birou: fără pretenţii, fără titluri, fără confruntări între ei, fără invidii, fără rivalităţi. Bogaţi numai cu o promisiune („Vă voi face pescari de oameni”) şi cu o prezenţă, cea a lui Isus. La momentul în care încă erau colegi de aventură, nu concurenţi pentru primul loc. Şi pentru noi a redeveni copii înseamnă a ne întoarce la momentul în care am descoperit că suntem chemaţi, la momentul hirotonirii sacerdotale, al depunerii voturilor călugăreşti, sau al primei întâlniri personale adevărate cu Isus. Când spuneam: „Dumnezeu singur este suficient!” şi credeam în asta.

„Tu nu eşti nici rece, nici cald”

Al treilea context în care apare, insistentă, invitaţia la convertire este dat de cele şapte scrisori către Biserici din Apocalips. Cele şapte scrisori sunt adresate persoanelor şi comunităţilor care, asemenea nouă, trăiesc de mult timp viaţa creştină şi, mai mult, exercită în ele un rol-conducător. Sunt adresate îngerului din diferitele Biserici: „Îngerului Bisericii care este în Efes scrie”. Nu se explică acest titlu decât cu referinţă, directă sau indirectă, la păstorul comunităţii. Nu se poate crede că Duhul Sfânt atribuie îngerilor responsabilitatea păcatelor şi a devierilor care sunt denunţate în diferitele Biserici, cu atât mai puţin că invitaţia la convertire este adresată îngerilor şi nu oamenilor.

Din cele şapte scrisori din Apocalips, aceea care trebuie să ne facă să reflectăm mai mult decât toate este scrisoarea către Biserica din Laodiceea. Îi cunoaştem tonul sever: „Cunosc faptele tale, că nu eşti nici rece, nici cald… Dar pentru că eşti astfel, căldicel, nici rece, nici cald, am să te vărs din gura mea… Fii deci zelos şi converteşte-te” (Ap 3,15 şu).

Aici este vorba de convertirea de la mediocritate şi de la lâncezeală la fervoarea spiritului. În istoria sfinţeniei creştine exemplul cel mai vestit al primei convertiri, aceea de la păcat la har, este Sfântul Augustin; exemplul cel mai instructiv al celei de-a doua convertiri, aceea de la lâncezeală la fervoare, este Sfânta Tereza de Avila. Ceea ce ea spune despre sine în Viaţa este desigur exagerat şi dictat de delicateţea conştiinţei sale, însă, în orice caz, ne poate folosi tuturor pentru o utilă cercetare a cugetului.

„Din distracţie în distracţie, din vanitate în vanitate, din ocazie în ocazie, am început din nou să pun în pericol sufletul meu […]. Lucrurile lui Dumnezeu îmi dădeau plăcere şi nu ştiam să mă dezleg de cele ale lumii. Voiam să-i conciliez pe aceşti doi duşmani atât de contrari între ei: viaţa spiritului cu gusturile şi distracţiile simţurilor”. Rezultatul acestei stări era o nefericire profundă: „Cădeam şi mă ridicam din nou şi mă ridicam aşa de rău încât cădeam din nou. Eram aşa de jos în ce priveşte desăvârşirea încât nu mai dădeam importanţă păcatelor veniale şi nu mă temeam de cele de moarte aşa cum ar fi trebuit, pentru că nu alungam pericolele. Pot spune că viaţa mea era dintre cele mai urâte care se pot imagina, pentru că nu mă bucuram de Dumnezeu, nici nu mă simţeam mulţumită de lume. Când eram în distracţiile lumeşti, gândul a ceea ce îi datoram lui Dumnezeu mă făcea să le petrec cu greutate; şi atunci când eram cu Dumnezeu, veneau să mă deranjeze afectele lumii”[2]. Mulţi dintre noi ar putea descoperi în această analiză adevăratul motiv al propriei insatisfacţii şi nemulţumiri.

Aşadar vorbim despre convertire de la lâncezeală. Sfântul Paul îi îndemna pe creştinii din Roma cu aceste cuvinte: „Neobosiţi în râvnă, înflăcăraţi de Duh” (Rom 12,11). Ne-ar veni să obiectăm: „Însă, dragă Paul, chiar aici este problema! Cum se trece de la lâncezeală la fervoare, dacă unul din nefericire a alunecat?”. Noi putem puţin câte puţin să cădem în lâncezeală, aşa cum se cade în nisipurile mişcătoare, însă nu putem să ne scoatem de acolo singuri, ca şi cum ne-am trage de păr.

Această obiecţie a noastră se naşte din faptul că se neglijează sau se interpretează rău adaosul „de Duh” (en pneumati) pe care apostolul îl adaugă după exortaţia: „Neobosiţi în râvnă”. În Paul, cuvântul „Duh” indică aproape întotdeauna – şi cu siguranţă în acest text – o referinţă la Duhul Sfânt. Nu este vorba niciodată exclusiv despre duhul nostru sau voinţa noastră, cu excepţia 1Tes 5,23, unde indică o componentă a omului, alături de trup şi de suflet.

Noi suntem moştenitori ai unei spiritualităţi care concepea drumul de desăvârşire după cele trei etape clasice: calea purgativă, calea iluminatoare şi calea unitoare. Cu alte cuvinte, trebuie să ne exercităm îndelung în renunţare şi în mortificare, înainte de a putea experimenta fervoarea. Există o mare înţelepciune şi o experienţă seculară pe baza a toate acestea şi vai de noi să credem că este depăşit de acum. Nu, nu este depăşit, însă nu este singura cale care urmează harul lui Dumnezeu. O schemă aşa de rigidă denotă o mutare lentă şi progresivă a accentului de la har la efortul omului. Conform Noului Testament există o circularitate şi o simultaneitate, prin care, dacă este adevărat că mortificaţia este necesară pentru a ajunge la fervoarea Duhului, este adevărat şi că fervoarea Duhului este necesară pentru a ajunge să practicăm mortificaţia. Sfântul Paul spune asta cu claritate: „Dacă, prin Duh, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi” (Rom 8,13).

O asceză întreprinsă fără un puternic stimulent iniţial al Duhului ar fi trudă moartă şi n-ar produce altceva decât „mândria cărnii”. Duhul ne este dat pentru a fi în măsură să ne mortificăm, mai mult decât un premiu pentru că ne-am mortificat. Această a doua cale care merge de la fervoare la asceză şi la practicarea virtuţilor a fost calea pe care Isus i-a determinat pe apostolii săi s-o urmeze. Scrie marele teolog bizantin Cabasilas: „Apostolii şi părinţii credinţei noastre au avut avantajul de a fi instruiţi în toată învăţătura şi mai mult de Mântuitorul personal. […] Totuşi, deşi au cunoscut toate acestea, până când n-au fost botezaţi [la Rusalii, cu Duhul], n-au arătat nimic nou, nobil, spiritual, mai bun decât în vechime. Însă când a venit pentru ei botezul şi Mângâietorul intră năvalnic în sufletele lor, atunci au devenit noi şi au îmbrăţişat o viaţă nouă, au fost conducători pentru alţii şi au făcut să ardă flacăra iubirii faţă de Cristos în ei şi în ceilalţi. […] În acelaşi mod Dumnezeu conduce la perfecţiune toţi sfinţii veniţi după ei”[3].

Părinţii Bisericii exprimau toate acestea cu imaginea sugestivă a „beţiei sobre”. Ceea ce i-a determinat pe mulţi dintre ei să reia această temă, dezvoltată deja de Filon Alexandrinul[4], au fost cuvintele lui Paul adresate efesenilor: „Nu vă îmbătaţi cu vin în care este dezmăţ, ci fiţi plini de Duh! Vorbind între voi în psalmi, imnuri şi cântări sfinte, cântând şi intonând psalmi în inimile voastre pentru Domnul!” (Ef 5,18-19).

Începând de la Origene, nu se numără textele Părinţilor care ilustrează această temă, jucând când pe analogie, când pe contrastul dintre beţia materială şi beţia spirituală. Cei care, la Rusalii, i-au considerat pe apostoli beţi aveau dreptate – scrie Sfântul Ciril din Ierusalim –; greşeau numai în a atribui această beţie vinului obişnuit, în timp ce era vorba de „vinul nou”, stors din „viţa adevărată” care este Cristos; apostolii erau, e adevărat, beţi, însă de acea beţie sobră care omoară păcatul şi dă viaţă inimii[5].

Cum se poate relua acest ideal al beţiei sobre şi să se întrupeze în situaţia istorică şi eclezială prezentă? De fapt, unde este scris că un mod aşa de „puternic” de a-l experimenta pe Duhul era apanaj exclusiv al Părinţilor şi al primelor timpuri ale Bisericii, dar că nu mai este pentru noi? Darul lui Cristos nu este limitat la o epocă deosebită, ci este oferit fiecărei epoci. Este tocmai rolul Duhului acela de a face universală răscumpărarea lui Cristos, disponibilă fiecărei persoane, în fiecare punct al timpului şi al spaţiului.

O viaţă creştină plină de eforturi ascetice şi de mortificaţie, însă fără atingerea dătătoare de viaţă a Duhului, s-ar asemăna – spunea un Părinte antic – cu o Liturghie în care s-ar citi multe lecturi, s-ar îndeplini toate riturile şi s-ar aduce multe ofrande, dar în care n-ar avea loc consacrarea speciilor din partea preotului. Totul ar rămâne ceea ce era înainte, pâine şi vin. „Aşa este – concludea acel Părinte – şi pentru creştin. Dacă şi el a împlinit perfect postul şi vegherea, psalmodia şi întreaga asceză şi orice virtute, însă nu s-a împlinit, prin har, în altarul inimii sale, operaţiunea mistică a Duhului, tot acest proces ascetic este neîmplinit şi aproape zadarnic, pentru că el nu are tresăltarea de bucurie a Duhului care acţionează mistic în inimă”[6].

Care sunt „locurile” unde Duhul acţionează astăzi în această manieră penticostală? Să ascultăm glasul Sfântului Ambroziu care a fost, între Părinţii latini, cântătorul prin excelenţă al beţiei sobre a Duhului. După ce a amintit cele două „locuri” clasice în care să se ia Duhul – Euharistia şi Scripturile –, el face aluzie la o a treia posibilitate. Spune el: „Există şi o altă beţie care se realizează prin ploaia pătrunzătoare a Duhului Sfânt. Aşa s-a întâmplat că, în Faptele Apostolilor, cei care vorbeau în diferite limbi le-au apărut ascultătorilor ca şi cum ar fi plini de vin”[7].

După ce a amintit mijloacele „obişnuite”, Sfântul Ambroziu, cu aceste cuvinte, face aluzie la un mijloc diferit, „extraordinar”, în sensul că nu este fixat cu anticipaţie, nu este ceva instituit. El constă în a retrăi experienţa pe care au trăit-o apostolii în ziua de Rusalii. Desigur, Ambroziu nu intenţiona să indice această a treia posibilitate pentru a spune ascultătorilor că ea era închisă pentru ei, fiind rezervată numai apostolilor şi primei generaţii de creştini. Dimpotrivă, el vrea să-i încurajeze pe credincioşii săi să trăiască experienţa acelei „ploi pătrunzătoare a Duhului” care a avut loc la Rusalii. Este ceea ce spera Sfântul Ioan al XXIII-lea cu Conciliul al II-lea din Vatican: „noi Rusalii” pentru Biserică.

Aşadar există şi pentru noi posibilitatea de a lua Duhul pe această cale nouă, dependentă numai de iniţiativa suverană şi liberă a lui Dumnezeu. Unul din modurile în care se manifestă în zilele noastre acest mod de a acţiona al Duhului în afara canalelor instituţionale ale harului este aşa-numitul „botez în Duh”. Îl amintesc aici fără nicio intenţie de prozelitism, numai pentru a răspunde la îndemnul pe care Papa Francisc îl adresează adesea aderenţilor la Reînnoirea Carismatică Catolică de a împărtăşi cu tot poporul lui Dumnezeu acest „curent de har” care se experimentează în botezul Duhului.

Expresia „Botez în Duh” nu este nouă. Cabasilas, am auzit, o folosea deja, printre ortodocşi, pentru a indica evenimentul Rusaliilor. Ea vine de la Isus însuşi. Referindu-se la apropiatele Rusalii, înainte de a se înălţa la cer, el le-a spus apostolilor săi: „Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi în Duhul Sfânt nu după multe zile” (Fap 1,5). Este vorba de un rit care nu are nimic ezoteric, ci este făcut mai degrabă din gesturi de mare simplitate, calm şi bucurie, însoţite de atitudini de umilinţă, de căinţă, de disponibilitate de a deveni copii.

Este o reînnoire şi o actualizare nu numai a botezului şi a mirului, ci a întregii vieţi creştine: pentru cei căsătoriţi, a sacramentului căsătoriei, pentru preoţi, a hirotonirii lor, pentru cei consacraţi, a depunerii voturilor călugăreşti. Cel interesat se pregăteşte pentru asta, în afară de o spovadă bună, participând la întâlniri de cateheze  în care este repus într-un contact viu şi bucuros cu principalele adevăruri şi realităţi ale credinţei: iubirea lui Dumnezeu, păcatul, mântuirea, viaţa nouă, transformarea în Cristos, carismele, roadele Duhului. Rodul cel mai frecvent şi mai important este descoperirea a ce anume înseamnă a avea „un raport personal” cu Isus înviat şi viu. În înţelegerea catolică, botezul în Duh nu este un punct de sosire, ci un punct de plecare spre maturitatea creştină şi angajarea eclezială.

Este corect să ne aşteptăm ca toţi să treacă prin această experienţă? Este ea unicul mod posibil pentru a experimenta harul unor Rusalii reînnoite dorite de Conciliu? Dacă prin botez în Duh înţelegem un anumit rit, într-un anumit context, trebuie să răspundem nu; desigur că nu este unicul mod pentru a trăi o experienţă puternică a Duhului. Au existat şi există nenumăraţi creştini care au trăit o experienţă asemănătoare, fără a şti nimic despre botezul în Duh, primind o evidentă creştere de har şi o nouă ungere a Duhului ca urmare a unei reculegeri, a unei întâlniri, a unei lecturi. Chiar şi un curs de exerciţii spirituale poate să se încheie foarte bine cu o invocare specială a Duhului Sfânt, dacă acela care le conduce a trăit această experienţă şi participanţii doresc asta. Dacă vreunuia nu-i place expresia „botez în Duh”, poate foarte bine s-o lase deoparte şi în loc să ceară botezul Duhului să ceară Duhul botezului, adică o reaprindere a Duhului Sfânt primit la botez.

Secretul este de a spune o dată „Vino, Duhule Sfânt”, dar a spune asta cu toată inima, lăsându-l liber pe Duhul să vină în modul în care vrea el, nu cum am vrea noi să vină, adică fără a schimba nimic din modul nostru de a trăi şi de a ne ruga. Să ne amintim de promisiunea solemnă a lui Isus în evanghelia de la Liturghia de ieri: „Aşadar, dacă voi, răi cum sunteţi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da cele bune [în Luca: «îl va da pe Duhul Sfânt»] celor care i le cer?” (Mt 7,11).

„Botezul în Duh” s-a revelat un mijloc simplu şi puternic pentru a reînnoi viaţa a milioane de credincioşi în aproape toate Bisericile creştine. Nu se numără persoanele care erau creştini numai cu numele şi, graţie acelei experienţe, au devenit creştini de fapt, dedicaţi rugăciunii de laudă şi sacramentelor, activi în evanghelizare şi gata să-şi asume îndatoriri pastorale în parohie. O adevărată convertire de la lâncezeală la fervoare! Este cazul de a ne spune nouă înşine ceea ce Augustin repeta, aproape cu mânie, lui însuşi ascultând istorii de bărbaţi şi femei care, în timpul său, părăseau lumea pentru a se dedica lui Dumnezeu: „Si isti et istae, cur non ego?”: „Dacă aceştia şi acestea, de ce nu şi eu?”[8].

Să cerem Născătoarei de Dumnezeu să ne obţină harul pe care l-a obţinut de la Fiul la Cana Galileii. Datorită rugăciunii sale, cu acea ocazie, apa s-a transformat în vin. Să cerem ca prin mijlocirea sa apa lâncezelii noastre să se transforme în vinul unei fervori reînnoite. Vinul care la Rusalii a provocat în apostoli beţia Duhului şi i-a făcut „fervenţi în Duh”.

Preluare după www.ercis.ro

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Sf. Toma, S. Th., I-IIae, q. 113, a. 4.

[2] Tereza de Avila, Viaţa, cap. 7-8.

[3] N. Cabasilas, Viaţa în Cristos, II, 8: PG 150, 552 şu.

[4] Filon Alexandrinul, Legum allegoriae, I, 84 (meth? nefalios).

[5] Sf. Ciril din Ierusalim, Cateheze XVII, 18-19 (PG 33, 989).

[6] Macarie Egipteanul, în Filocalia, 3, Torino 1985, pag. 325.

[7] Sf. Ambroziu, Comentariu la Ps 35, 19.

[8] Sf. Augustin, Confesiuni, VIII, 8, 19.