“Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?” – Isus Cristos, Dumnezeu adevărat – A treia predică de Postul Mare 2021 a card. Raniero Cantalamessa

Amintesc pe scurt tema şi spiritul acestor meditaţii de Postul Mare. Ne-am propus să reacţionăm la tendinţa foarte răspândită de a vorbi despre Biserică “etsi Christus non daretur”, ca şi cum Cristos nu ar exista, ca şi cum s-ar putea înţelege totul despre ea, făcând abstracţie de el. Însă ne-am propus să reacţionăm la asta într-un mod diferit decât de obicei: nu încercând să convingem de eroare lumea şi mijloacele sale de comunicare, ci reînnoind şi intensificând credinţa noastră în Cristos. Nu în cheie apologetică, ci spirituală.

Pentru a vorbi despre Cristos am ales calea mai sigură care este cea a dogmei: Cristos, om adevărat, Cristos, Dumnezeu adevărat, Cristos, o singură persoană. Calea dogmei nu este deloc o cale veche şi depăşită. “Terminologia dogmatică a Bisericii primare – a scris Kierkegaard, unul din cel mai mari reprezentanţi ai gândirii moderne existenţiale – este ca un castel fermecat unde se odihnesc într-un somn profund principii şi principesele mai graţioşi. Este suficient numai a-i trezi, pentru ca să sară în picioare în toată gloria lor”[1].

Iată, este vorba tocmai de asta: de a trezi dogmele, de a insufla în ele viaţă, ca atunci când Duhul a intrat în oasele uscate văzute de Ezechiel şi ele “s-au întors la viaţă şi s-ar ridicat în picioare” (Ez 37,10). Data trecută am încercat să facem asta, faţă de dogma lui Isus “om adevărat”; astăzi vrem să facem asta cu dogma lui Cristos “Dumnezeu adevărat”.

Dogma lui Cristos “Dumnezeu adevărat”

În anul 111 sau 112 după Cristos, Plinius cel Tânăr, guvernator al Bitiniei şi al Pontului, a scris o scrisoare împăratului Traian, cerându-i indicaţii despre modul de a se comporta în procesele împotriva creştinilor. Conform informaţiilor luate – scrie împăratul – “toată vina sau eroarea lor consta în a fi obişnuiţi să se adune într-o zi stabilită înainte de zori şi să intoneze, în coruri alterne, un imn lui Cristos ca unui Dumnezeu”[2]: carmen Christo quasi Deo dicere. Suntem în Asia Mică, la puţini ani de la moartea ultimului apostol, Ioan, iar creştinii, în liturgia lor, proclamă deja divinitatea lui Cristos! Credinţa în divinitatea lui Cristos se naşte cu naşterea Bisericii.

Dar ce mai este astăzi cu această credinţă? Înainte de toate, să facem în mod sumar o reconstrucţie a istoriei dogmei divinităţii lui Cristos. Ea a fost stabilită solemn la Conciliul din Niceea din 325 prin cuvintele pe care le repetăm în Crez: “Cred într-unul Domn Isus Cristos… Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu creat, de o fiinţă cu Tatăl”. Dincolo de termenii folosiţi, sensul profund al definiţiei de la Niceea – aşa cum se deduce de Sfântul Atanasiu care a fost martorul şi interpretul cel mai autoritar – era că în orice limbă şi în orice epocă, Cristos trebuie să fie recunoscut Dumnezeu în sensul cel mai puternic şi cel mai înalt pe care cuvântul Dumnezeu îl are în acea limbă şi cultură, şi nu în vreun alt sens derivat şi secundar.

A fost nevoie de aproape un secol de adaptare înainte ca acest adevăr să fie receptat, în radicalitatea sa, de întreaga creştinătate. Odată depăşite regurgitările de arianism datorate venirii popoarelor barbare care primiseră prima evanghelizare de la eretici (goţii, vizigoţii şi longobarzii), dogma a devenit patrimoniu paşnic al întregii creştinătăţi, atât orientale cât şi occidentale.

Reforma protestantă a menţinut-o intactă şi chiar i-a mărit centralitatea; totuşi a inserat în el un element care mai târziu va da provoca dezvoltări negative. Pentru a reacţiona la formalism şi la nominalism care reducea dogmele la exerciţii de virtuozitate speculativă, reformatorii protestanţi afirmă: “A-l cunoaşte pe Cristos înseamnă a recunoaşte binefacerile sale, nu a investiga naturile sale şi modurile întrupării”[3]. Cristos “pentru mine” devine mai important decât Cristos “în sine”. Cunoaşterii obiective, dogmatice, i se opune o cunoaştere subiectivă, intimă; mărturiei externe a Bisericii (şi, în anumite cazuri, chiar ale Scripturilor) despre Isus, i se opune “mărturia internă” pe care Duhul Sfânt o dă despre Isus în inima fiecărui credincios.

Iluminismul şi raţionalismul au găsit în asta terenul potrivit pentru demolarea dogmei. Pentru Kant, ceea ce contează este idealul moral propus de Cristos, mai mult decât persoana sa. Teologia liberală din secolul al XIX-lea reduce practic creştinismul numai la dimensiunea etică şi îndeosebi la experienţa paternităţii lui Dumnezeu. Se despoaie evanghelia de tot supranaturalul: minuni, viziuni, învierea lui Cristos. Creştinismul devine numai un ideal moral sublim care poate face abstracţie de divinitatea lui Cristos şi chiar de existenţa istorică. Gandhi care, din păcate, a cunoscut creştinismul în această versiune reductivă, a scris: “Nu mi-ar păsa nici dacă vreunul ar demonstra că omul Isus în realitate n-a trăit niciodată şi că tot ceea ce se citeşte în evanghelii nu este decât rod al imaginaţiei autorului. Pentru că predica de pe munte ar rămâne totuşi adevărată mereu în ochii mei”[4].

Versiunea mai apropiată de noi a acestei tendinţe reductive a creştinismului este cea făcută populară de Bultmann, în numele demitologizării: “Formula «Cristos este Dumnezeu» – scrie el – este falsă în orice sens, când «Dumnezeu» este considerat ca fiinţă care poate fi redusă la obiect, fie ea înţeleasă după Arius ori după Niceea, în sens ortodox sau liberal. Ea este corectă dacă «Dumnezeu» este înţeles ca eveniment al realizării divine”[5]. În cuvinte mai puţin învăluite: Cristos nu este Dumnezeu, ci în Cristos este (sau acţionează) Dumnezeu. Suntem foarte departe, aşa cum se vede, de dogma definită la Niceea. Se spune despre voinţa, în acest mod, de a interpreta dogma veche cu categorii moderne, dar în realitate nu se face decât să se repropună, uneori în aceeaşi termeni, soluţii arhaice (Paul de Samosata, Marcel de Ancira, Fotino) deja evaluate şi refuzate de conştiinţa Bisericii.

Dacă de la discuţiile teologilor se trece la ceea ce, despre divinitatea lui Cristos, conform diferitelor investigaţii, cred oamenii obişnuiţi în ţările creştine, rămânem fără cuvinte. Ca urmare a unui conciliu local dominat de opozanţii lui Niceea (Rimini, anul 359), Sfântul Ieronim a scris: Întreaga lume “a scos un geamăt şi s-a uimit că este ariană”[6]. Noi am avea mult mai multă dreptate decât el să gemem şi să ne însuşim astăzi exclamaţia sa de uimire.

Cristos “Dumnezeu adevărat” în evanghelii

Acum însă trebuie să respectăm intenţia noastră. De aceea lăsăm deoparte ceea ce gândeşte lumea şi încercăm să trezim în noi credinţa în divinitatea lui Cristos. O credinţă luminoasă, nu imprecisă, obiectivă şi subiectivă în acelaşi timp, adică nu numai crezută, ci şi trăită. Şi astăzi, pe Isus nu-l interesează atât ceea ce spun “oamenii” despre el, ci ceea ce spun despre el discipolii. Întrebarea este veşnic în aer: “Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?” (Mt 16,15). La ea vrem să încercăm să răspundem în această meditaţie.

Pornim chiar de la evanghelii. În sinoptici divinitatea lui Cristos nu este declarată niciodată în mod deschis, dar este în continuu subînţeleasă. Să ne gândim la câteva expresii ale lui Isus: “Fiul omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ” (Mt 9,6); “Nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul decât Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni decât numai Fiul” (Mt 11,27); “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (o expresie prezentă identică în toţi cei trei sinoptici); “Fiul Omului este stăpân şi al sâmbetei” (Mc 2,28); “Când va veni Fiul Omului în gloria lui, împreună cu toţi îngerii, atunci se va aşeza pe tronul gloriei sale. Şi se vor aduna înaintea lui toate neamurile, iar el îi va despărţi pe unii de alţii aşa cum păstorul desparte oile de capre” (Mt 25,31-32). Cine, dacă nu Dumnezeu, poate ierta păcatele în nume propriu şi să se proclame judecător final al omenirii şi al istoriei?

Aşa cum este suficient un fir de păr sau o picătură de salivă pentru a reconstrui ADN-ul unei persoane, tot aşa este suficient un singur rând din evanghelie, citită fără preconcepţii, pentru a reconstrui ADN-ul lui Isus, pentru a descoperi ceea ce el gândea despre sine însuşi, însă nu putea să spună deschis pentru a nu fi greşit înţeles. Transcendenţa divină a lui Cristos rezultă literalmente din fiecare pagină a evangheliei.

În mai ales Ioan e cel care a făcut din divinitatea lui Cristos scopul primar al evangheliei sale, tema care unifică totul. El încheie evanghelia sa spunând: “Aceste [semne] însă au fost scrise ca să credeţi că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi, crezând, să aveţi viaţă în numele lui” (In 20,31), şi încheie Prima Scrisoare aproape cu acelaşi cuvinte: “V-am scris acestea vouă, care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu, ca să ştiţi că aveţi viaţa veşnică” (1In 5,13).

Într-o zi cu mulţi ani în urmă celebram Liturghia într-o mănăstire de claustrare. Textul evanghelic al liturgiei era pagina din Ioan în care Isus rosteşte în mod repetat acel “Eu sunt[7]” al său: “Dacă nu veţi crede că eu sunt, veţi muri în păcatele voastre… Când îl veţi fi înălţat pe Fiul Omului, atunci veţi cunoaşte că eu sunt… Mai înainte de a fi fost Abraham, eu sunt” (In 8,24.28.58). Faptul că aceste cuvinte “Eu sunt”, contrar oricărei reguli gramaticale, erau scrise în lecţionar cu două majuscule, unit desigur şi cu vreun alt motiv mai misterios, a făcut să cadă o stea. Acel cuvânt “a explodat” înlăuntrul meu. Eu ştiam, din studiile mele, că în Evanghelia lui Ioan erau numeroase expresii “Eu Sunt”, ego eimi, rostite de Isus. Ştiam că acesta era un fapt important pentru cristologia sa; că Isus îşi atribuie cu ele numele pe care Dumnezeu, în Isaia, îl revendică pentru sine: “Ca să mă cunoaşteţi şi să credeţi în mine, să pricepeţi că Eu Sunt” (Is 43,10). Însă cunoaşterea mea era una din cărţi şi inertă şi nu provoca emoţii deosebite. În acea zi era cu totul altceva. Era în timpul pascal şi părea că însuşi Cel Înviat proclama numele său divin în faţa cerului şi a pământului. Acel “Eu Sunt!” al său lumina şi umplea universul. Eu mă simţeam mic-mic, ca unul care asistă, întâmplător şi retras, la o scenă neprevăzută şi extraordinară, sau la un grandios spectacol al naturii. Nu a fost vorba decât de o simplă emoţie de credinţă, nimic mai mult, ci despre acelea care, după ce trec, lasă în inimă o amprentă de neşters.

Trebuie să rămânem uimiţi în faţa acţiunii pe care Duhul lui Isus a permis lui Ioan s-o ducă la capăt. El a îmbrăţişat temele, simbolurile, aşteptările, aşadar tot ceea ce era viu din punct de vedere religios, fie în lumea iudaică fie în cea elenistă, făcând ca toate acestea să folosească unei singure idei, mai bine zis, unei singure persoane: Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii. A învăţat limba oamenilor din timpul său, pentru a striga în ea, cu toate forţele sale, unicul adevăr care mântuieşte, Cuvântul prin excelenţă, “Cuvântul”.

Numai o certitudine revelată, care are în spatele său autoritatea şi însăşi forţa lui Dumnezeu şi a Duhului său, se putea desfăşura într-o carte cu această insistenţă şi coerenţă, ajungând, din mii de puncte diferite, mereu la aceeaşi concluzie: adică la identitatea totală de natură între Tatăl şi Fiul: “Eu şi Tatăl una suntem” (In 10,30). “Una” (neutrul unum), a se vedea bine, nu o persoană (masculinul unus)!

“Corde creditur: se crede cu inima”

Ca pentru umanitate, şi cu privire la divinitatea lui Cristos, acum putem arăta cum dogma antică, obiectivă şi ontologică, este capabilă să primească şi să valorizeze realitatea modernă subiectivă şi funcţională, în timp ce, am văzut, a fost atât de dificil contrariul. Logicii dialectice a lui “aut-aut” o opunem pe cea catolică a lui “et-et”.

Niciuna din aşa-numitele “cristologii de jos”, acelea, ca să ne înţelegem, care pornesc de la Isus “profet escatologic şi suprem revelator al Tatălui”, sau de la Isus “omul în care conştiinţa lui Dumnezeu a ajuns la nivelul său maxim” (F. Schleiermacher), sau de la Cristos “persoană umană în care subzistă natura divină” (nu persoană divină care subzistă într-o natură umană!): repet, niciuna din aceste cristologii n-a reuşit să se ridice până la îmbrăţişarea adevăratului mister al credinţei creştine şi la salvgardarea divinităţii depline a lui Cristos. Motivul insuccesului este explicat de Isus şi a fost înţeles bine de Ioan care îl prezintă: “Nimeni nu a urcat la cer decât cel care a coborât din cer, Fiul Omului” (In 3,13). De fapt, este posibil pentru Dumnezeu, dacă vrea, să se facă om, însă nu este posibil pentru om să se facă Dumnezeu!

Cu aceste premise putem să valorizăm din nou toată dimensiunea subiectivă şi personalistă a dogmei: Cristos “pentru mine” pus pe primul plan de reformatori, Cristos cunoscut din binefacerile sale şi din mărturia interioară a Duhului. Acesta este cel mai bun rod al ecumenismului, cel al “diferenţelor reconciliate”, nu contrapuse, aşa cum spune Sfântul Părinte. Nu este o concesie “pro bono pacis”, ci o necesitate şi o îmbogăţire reciprocă. Noi toţi avem nevoie să dăm credinţei noastre această dimensiune personală, intimă, pentru ca ea să nu fie repetare moartă de formule antice sau moderne. Cu privire la acest punct, cu toţii suntem chemaţi în cauză: catolici, ortodocşi şi protestanţi în acelaşi mod.

Sfântul Paul spune: “căci cu inima se crede pentru a obţine justificare, iar cu gura se dă mărturie pentru a obţine mântuire” (Rom 10,10). “Din rădăcinile inimii se înalţă credinţa”, comentează Augustin[8]. În viziunea catolică, precum în cea ortodoxă şi chiar în cea protestantă, ulterior, mărturisirea credinţei drepte, adică al doilea moment al acestui proces, a căpătat adesea atâta importanţă încât să lase în umbră acel prim moment care se desfăşoară în profunzimile tainice ale inimii. Toate tratatele De fide, scrise după Niceea, tratează despre ortodoxia credinţei; astăzi s-ar spune despre fides quae, nu despre fides qua, despre lucrurile de crezut, nu despre actul personal de a crede.

Acest prim act al credinţei, tocmai pentru că se desfăşoară în inimă, este un act “singular”, care nu poate să fie făcut decât de individ, în singurătate totală cu Dumnezeu. În Evanghelia lui Ioan îl auzim pe Isus punând în mod repetat întrebarea: “Crezi tu?” (In 9,35; In11,26); şi de fiecare dată această întrebare provoacă în inimă strigătul credinţei: “Da, Doamne, eu cred!”. Şi simbolul de credinţă al Bisericii începe aşa, la singular: “Cred”, nu: “Credem”.

Trebuie să acceptăm şi noi să trecem prin acest moment, de a îndura acest examen. Dacă la întrebarea lui Isus: “Crezi tu?”, unul răspunde imediat, fără măcar să se gândească: “Sigur că eu cred” şi chiar consideră straniu să-i fie adresată o asemenea întrebare unui credincios, unui preot sau unui episcop, probabil vrea să spună că încă n-a descoperit ce înseamnă cu adevărat a crede, n-a simţit niciodată marea ameţeală a raţiunii care precede actul de credinţă. Divinitatea lui Cristos este vârful cel mai înalt, Everestul, al credinţei. A crede într-un Dumnezeu născut într-un grajd şi mort pe o cruce! Acest lucru este mult mai exigent decât a crede într-un Dumnezeu îndepărtat pe care fiecare poate să şi-l reprezinte după propria plăcere.

Trebuie început prin a demola în noi cei care credem, şi în noi oameni ai Bisericii, convingerea falsă că în privinţa credinţei suntem în ordine şi că, eventual, trebuie să mai lucrăm asupra carităţii. Cine ştie dacă nu este un bine, pentru câtva timp, să nu voim să demonstrăm nimic nimănui, ci să interiorizăm credinţa, să redescoperim rădăcinile sale în inimă!

Trebuie să recreăm condiţiile pentru a revenire a credinţei în divinitatea lui Cristos. A reproduce elanul de credinţă din care s-a născut dogma de la Niceea. Trupul Bisericii a produs o dată un efort suprem, cu care s-a ridicat, în credinţă, mai presus de toate sistemele umane şi de toate rezistenţele raţiunii. Mareea credinţei a ajuns o dată la nivelul maxim şi a rămas semnul ei pe stâncă. Însă este nevoie să se repete ridicarea, nu este suficient semnul. Nu este suficient a repeta Crezul de la Niceea; trebuie reînnoit elanul de credinţa care s-a avut atunci în divinitatea lui Cristos şi pentru care n-a mai fost egal de-a lungul secolelor.

Practica Bisericii (şi nu numai a Bisericii catolice!) prevede o mărturisire de credinţă din partea candidatului, înainte de a primi mandatul de a preda teologie. Această mărturisire de credinţă a comportat adesea, în afară de recitarea crezului, angajamentul de a preda câteva lucruri precise – şi de a nu preda altele la fel de precise – care în acel moment al istorie erau teme deosebit de sensibile. Să ne gândim la jurământul antimodernist.

Mie mi se pare că ar trebui constatat mai ales un lucru: că acela care predă teologie viitorilor slujitori ai evangheliei crede cu fermitate în divinitatea lui Cristos. A constata asta printr-un discernământ sincer şi fratern, mai bine decât cu un jurământ. Cu jurămintele nu s-a obţinut nimic niciodată. A fost o întreagă generaţie de preoţi după Conciliu (desigur nu din cauza Conciliului!) care a ieşit din seminar şi s-a prezentat la hirotonire cu idei destul de confuze şi fermecate despre cine este Isus pe care trebuiau să-l vestească poporului şi să-l facă prezent pe altar la Liturghie. Multe crize sacerdotale, sunt convins, au pornit, şi pornesc, de aici.

Ecumenism şi evanghelizare

Ceea ce am scos în evidenţă are consecinţe importante şi pentru ecumenismul creştin. De fapt, există două ecumenisme posibile: cel al credinţei şi cel al necredinţei; unul care-i reuneşte pe toţi cei care cred că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi că Dumnezeu este Tată, Fiu şi Duh Sfânt, şi unul care-i reuneşte pe toţi cei care se limitează să “interpreteze” (fiecare în modul propriu şi după propriul sistem filozofic) aceste lucruri. Un ecumenism în care, la limită toţi cred acelaşi lucruri pentru că nimeni nu mai crede cu adevărat în nimic, în sensul puternic al cuvântului “a crede”.

Distincţia fundamentală a spiritelor, în cadrul credinţei, nu este aceea care distinge între ei catolici, ortodocşi şi protestanţi, ci aceea care distinge pe cei care cred în Cristos Fiu al lui Dumnezeu şi cei care nu cred în asta; conform Sfântului Paul, “toţi cei care invocă în orice loc numele Domnului nostru Isus Cristos, Domnul lor şi al nostru” (1Cor 1,2) şi cei care nu-l invocă.

Există o unitate nouă şi invizibilă care se formează şi care trece prin diferitele Biserici. Această unitate invizibilă şi spirituală are, la rândul său, nevoie vitală de discernământul teologiei şi al magisteriului, pentru a nu cădea în pericolul fundamentalismului şi al unui subiectivist neînfrânat. Însă odată întrevăzută şi depăşită această tentaţie, este vorba de un fapt pe care nu ne mai putem permite să-l ignorăm.

Adevăratul “ecumenism spiritual” nu constă numai în a ne ruga pentru unitatea creştinilor, ci în a împărtăşi aceeaşi experienţă a Duhului Sfânt. Constă în ceea ce Augustin numeşte “societas sanctorum”, împărtăşirea sfinţilor, care uneori, în mod dureros, nu poate coincide cu “communio sanctorum”, adică împărtăşirea aceloraşi semne sacramentale.

Credinţa în divinitate este importantă mai ales în vederea evanghelizării. Există edificii sau structuri metalice făcute în aşa fel încât dacă se atinge un anumit punct, sau se ridică o anumită piatră, totul se prăbuşeşte. Acesta este edificiul credinţei creştine, şi această “piatră unghiulară” a sa este divinitatea lui Cristos. Dacă este eliminată asta, totul se destramă şi se prăbuşeşte, începând de la credinţa în Treime. Din cine este formată Treimea dacă Cristos nu este Dumnezeu? Nu degeaba, imediat se pune între paranteze divinitatea lui Cristos, se pune între paranteze şi Treimea.

Sfântul Augustin spunea: “Nu este mare lucru a crede că Isus a murit; acest lucru îl cred şi păgânii şi păcătoşii; toţi cred asta. Însă este lucru cu adevărat mare a crede că El a înviat”. Şi încheia: “Credinţa creştinilor este învierea lui Cristos”[9]. Acelaşi lucru trebuie spus despre umanitatea şi divinitatea lui Cristos, a căror moarte şi înviere sunt respectivele manifestări. Toţi cred că Isus este om; ceea ce face diversitatea între cei care cred şi cei care nu cred este a crede că El este şi Dumnezeu. Credinţa creştinilor este divinitatea lui Cristos!

“A-l cunoaşte pe Cristos înseamnă a recunoaşte binefacerile sale”

“A-l cunoaşte pe Cristos înseamnă a recunoaşte binefacerile sale”, am auzit. Terminăm tocmai amintind câteva din aceste binefaceri care sunt capabile să răspundă la nevoile profunde ale omului de astăzi şi din totdeauna: nevoia de sens şi refuzarea morţii.

Nu este adevărat că omul modern a încetat să-şi pună întrebarea cu privire la sensul vieţii. În urmă cu câţiva ani un cunoscut intelectual a scris: “Religia va muri. Nu este o dorinţă, cu atât mai puţin o profeţie. Este deja un fapt care aşteaptă împlinirea sa… După ce a trecut generaţia noastră şi probabil cea a copiilor noştri, nimeni nu va mai lua în considerare nevoia de a da sens vieţii o problemă într-adevăr fundamentală… Tehnica a dus religia la crepusculul său”[10]. Desigur, nu se întreabă cu privire la sensul ultim al vieţii pe care şi l-au dat alţii… Însă atunci când aceste alte scopuri, unul după celălalt, dispar – tinereţe, sănătate, faimă – mulţi îşi pun din nou întrebarea aceea. Dacă o pun şi mai mult în acest timp de pandemie în care, închişi adesea în casă, bărbaţi şi femei au în sfârşit timpul de a reflecta şi de a se întreba.

Există o pictură, printre cele mai faimoase din arta modernă, care reprezintă vizibil unde duce convingerea că viaţa nu are sens. Pe un fundal roşiatic care inspiră angoasă, un om străbate o punte, depăşind doi indivizi care par neştiutori şi indiferenţi faţă de toate; au ochii închişi; cu mâinile în jurul gurii scoate un strigăt şi se înţelege că este un strigăt de disperare. Vorbesc, desigur despre pictura “Ţipătul” de Edvard Munch.

Isus a spus: “Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8,12). Cine crede în Cristos are posibilitatea de a rezista în faţa tentaţiei mari a nonsensului vieţii care duce adesea la sinucidere. Cine crede în Cristos nu umblă în întuneric: ştie de unde vine, ştie unde merge şi ce trebuie să facă între timp. Mai ales ştie că este iubit de cineva şi că acest cineva şi-a dat viaţa pentru a-i demonstra asta!

Isus a spus şi: “Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi” (In 11,25). Şi mai târziu evanghelistul le va scrie creştinilor: “V-am scris acestea vouă, care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu, ca să ştiţi că aveţi viaţa veşnică […] Acesta este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică” (1In 5,13-20). Tocmai pentru că Cristos este “Dumnezeu adevărat”, este şi “viaţă veşnică” şi dă viaţa veşnică. Asta nu ne ia în mod necesar frica de moarte, însă dă credinciosului certitudinea că viaţa noastră nu se termină cu ea.

Să ne gândim din nou la ceva din toate acestea atunci când, duminică, proclamăm al doilea articol al Crezului pe care vă invit să-l repetăm acum în minte cu mine:

Cred într-unul Domn, Isus Cristos,
Fiul lui Dumnezeu, unul născut,
care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii:
Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
născut, iar nu creat,
de o fiinţă cu Tatăl;
prin care toate s-au făcut.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluare după: www.ercis.ro

Note:

[1] Søren Kierkegaard, Jurnal, II, A 110 (anul 1837).

[2] Plinius cel Tânăr, Epistularum liber, X, 96.

[3] Philipp Melanchthon, Loci theologici, în Corpus Reformatorum, Brunsvigae 1854, pag. 85.

[4] Gandhi, Buddismo, Cristianesimo, Islamismo [Budism, Creştinism, Islamism], Tascabili Newton Compton, Roma, 1993, pag. 53.

[5] R. Bultmann, Glauben und Verstehen, II, Tübingen 1938, pag. 258.

[6] Sfântul Ieronim, Dialogus contra Luciferianos, 19 (PL 23, 181): “Ingemuit totus orbis et arianum se esse miratus est”.

[7] Mc 13,31; Mt 24,35; Lc 21,33.

[8] Sfântul Augustin, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, 26,2 (PL 35,1607).

[9] Sfântul Augustin, Enarrationes in Psalmos 120, 6.

[10] Vezi revista “MicroMega” 2, 2000, pag. 187 şu.