Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său – A doua predică de Advent 2021 a card. Raniero Cantalamessa (10 decembrie 2021)

În 1882, arheologul William M. Ramsay a descoperit la Hierapolis, în Frigia, o inscripţie greacă antică. Piesa a fost donată de sultanul Abdul Hamid Papei Leon al XIII-lea în 1892, cu ocazia jubileului său. De la Muzeul Lateran ea a trecut după aceea la Muzeul Pius Creştin.

Epitaful – definit de istorici “istoria inscripţiilor creştine” – conţine testamentul spiritual al unui episcop cu numele Aberciu care a trăit pe la sfârşitul secolului al II-lea. În el, autorul rezumă toată experienţa sa de credinţă creştină. Face asta în limbajul impus în acel timp de “disciplina enigmatică”, adică folosind metafore şi expresii, al căror sens numai creştinii puteau să-l înţeleagă, fără a se expune pe ei înşişi şi pe alţii la derâdere şi la persecuţie. S-o ascultăm în partea care ne interesează mai de aproape:

“Eu, pe nume Aberciu, [sunt] discipol a păstorului curat cu ochii mari care paşte turme de oi pe munţi şi pe câmpii… El m-a învăţat scripturile demne de credinţă; m-a trimis la Roma ca să contemplu să văd palatul regal şi să văd o regină cu haine şi încălţăminte de aur; eu am văzut acolo un popor care poartă un sigiliu strălucitor. Am vizitat şi câmpia Siriei şi toate cetăţile sale şi, dincolo de Eufrat, Nisibi. Peste tot am găsit fraţi…, îl aveam pe Paul cu mine, şi Credinţa m-a condus peste tot şi mi-a dat de mâncare un Peşte foarte mare, curat, pe care Fecioara curată l-a zămislit şi pe care ea [Credinţa] obişnuieşte să dea de mâncare în fiecare zi credincioşilor săi prieteni, având un vin excelent pentru care obişnuieşte să-l dăruiască împreună cu pâinea”[1].

Păstorul “cu ochi mari” este Isus, scripturile sunt Biblia, regina cu haine de aur (aluzie la Ps 45,10) este Biserica, sigiliul este botezul; Paul este desigur apostolul, peştele, ca în atâtea mozaicuri antice, îl indică pe Cristos, Fecioara curată este Maria; pâinea şi vinul sunt Euharistia. În ochii lui Aberciu, Roma nu este atât capitala imperiului (care şi în acel moment era la apogeul puterii sale), ci “palatul regal” al unei alte împărăţii, centrul spiritual al Bisericii.

Ceea ce impresionează în acest testament este prospeţimea, entuziasmul şi uimirea cu care Aberciu priveşte lumea nouă pe care credinţa i-a deschis-o larg în faţă. Pentru el toate acestea nu sunt cu adevărat ceva previzibil! Este adevărata noutate a lumii şi a istoriei. Tocmai pentru acest motiv l-am amintit: pentru că este sentimentul pe care îl avem mai mult de a ne redescoperi pe noi, creştinii de astăzi. Este vorba, încă o dată, de a privi vitraliile catedralei din interiorul ei, şi nu din strada publică.

După peste patruzeci de ani de drumuri de predicare prin lume, eu aş putea să-mi însuşesc testamentul lui Aberciu, fără să am nici măcar nevoie să folosesc limbajul său învăluit. Şi eu, în mica mea activitate, am întâlnit peste tot acest popor nou pe care Lumen gentium de la Conciliul al II-lea din Vatican îl defineşte popor mesianic care “are drept cap pe Cristos, drept condiţie demnitatea şi libertatea fiilor lui Dumnezeu, drept lege noul precept al iubirii şi drept scop împărăţia lui Dumnezeu” (cf. LG, 9).

Acelaşi Conciliu aminteşte că Biserica este formată din sfinţi şi din păcătoşi; mai mult, că ea însăşi – care realitate concretă şi istorică – este sfântă şi păcătoasă, “păcătoasă curată”[2], cum o numesc anumiţi Părinţi, şi că cele două lucruri – păcat şi sfinţenie – sunt prezent în fiecare membru al său, nu numai într-o categorie şi cealaltă dintre ei. Aşadar, este corect să ne întristăm şi să plângem pentru păcatele Bisericii, dar este corect şi necesar şi să ne bucurăm pentru sfinţenia sa şi pentru frumuseţea sa. Încă o dată noi alegem să facem acest al doilea lucru care este astăzi probabil cel mai dificil şi mai neglijat.

Dovada că suntem fii ai lui Dumnezeu

Să ne întoarcem la textul din Scrisoarea către Galateni pe care-l comentăm:

“Dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile noastre, care strigă: «Abbá, Tată!». Aşa încât nu mai eşti sclav, ci fiu; iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu”.

Am meditat data trecută despre prima parte, despre faptul că suntem fii ai lui Dumnezeu; acum să medităm asupra părţii a doua, asupra rolului desfăşurat în toate acestea de Duhul Sfânt. Trebuie să ţinem cont de textul aproape geamăn din Rom 8,15-16: “Pentru că nu aţi primit un Duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: «Abbá, Tată!». Însuşi Duhul dă mărturie duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu”.

Vorbeam data trecută despre importanţa Cuvântului lui Dumnezeu pentru a gusta dulceaţa de a şti că suntem fii ai lui Dumnezeu şi de a-l experimenta pe Dumnezeu ca tată bun. Sfântul Paul ne spune acum că există un alt mijloc fără de care şi Cuvântul lui Dumnezeu este insuficient: Duhul Sfânt!

Sfântul Bonaventura îşi termină tratatului său Itinerarul minţii către Dumnezeu cu o frază aluzivă şi misterioasă; spune el: “Această înţelepciune mistică foarte secretă nimeni nu o cunoaşte decât acela care o primeşte; niciunul nu o primeşte decât acela care o doreşte; niciunul nu o doreşte decât acela care este înflăcărat în interior de Duhul Sfânt trimis de Cristos pe pământ”[3]. Cu alte cuvinte, noi putem dori să avem o cunoaştere vie a faptului că suntem fii ai lui Dumnezeu şi a trăi această experienţă, dar a obţine toate acestea este lucrare numai a lui Duhului Sfânt.

Duhul “dă mărturie” că suntem fii ai lui Dumnezeu? Ce înseamnă aceste cuvinte? Nu poate fi vorba de un soi de atestat extern şi juridic ca în adopţiile naturale, sau cum este certificatul de botez. Dacă “Duhul este “dovada” că suntem fii ai lui Dumnezeu, dacă el “dă mărturie” duhului nostru, nu poate să fie ceva ce are loc pe undeva, dar despre ceva ce noi nu avem nicio percepţie şi confirmare.

Din păcate, aşa tindem noi să gândim. Da, în Botez am devenit fii ai lui Dumnezeu, membre ale lui Cristos, iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre…, dar toate acestea prin credinţă, fără ca nimic să se mişte înlăuntrul nostru. Crezut cu mintea, nu trăit cu inima. Cum se schimbă această situaţie? Răspunsul ni l-a dat apostolul: Duhul Sfânt! Nu numai Duhul Sfânt pe care l-am primit la Botez, ci acela pe care trebuie să-l cerem şi să-l primim mereu din nou. Duhul “dă mărturie” că suntem fii ai lui Dumnezeu; acum dă mărturie, nu “a dat mărturie”, se înţelege o dată pentru totdeauna la Botez.

Aşadar să încercăm să înţelegem cu, Duhul Sfânt realizează acest miracol de a deschide ochii noştri asupra realităţii pe care o purtăm înăuntrul nostru. Cea mai bună descriere a modului în care Duhul Sfânt duce la împlinire această operaţiune în cel care crede am găsit-o într-un discurs pentru Rusalii al lui Luter. (Să urmărim, cu el, criteriul paulin: “cercetaţi toate: păstraţi ceea ce este bun” [1Tes 5,21].

Cât timp omul trăieşte în regimul păcatului, sub lege, Dumnezeu îi apare un stăpân sever, unul care se opune satisfacerii dorinţelor sale pământeşti cu acele expresii continue: “Tu trebuie…, tu nu trebuie”. Nu trebuie să doreşti lucrurile altora, femeia altora… În această stare omul acumulează în adâncul inimii o supărare surdă împotriva lui Dumnezeu, îl vede ca pe un adversar al fericirii sale, până acolo încât, dacă ar depinde de el, ar fi foarte fericit ca el să nu existe[4].

Dacă toate acestea ni se par o reconstrucţie exagerată, ca mari păcătoşi, care nu ne priveşte de aproape, să privim înăuntrul nostru şi să observăm ce se ridică din adâncul întunecat al inimii noastre în faţa unei voinţe a lui Dumnezeu, sau unei ascultări care străbate planurile noastre. În cursurile de exerciţii spirituale pe care am avut ocazia să le predic eu obişnuiesc să le propun participanţilor să se supună singuri unui test psihologic pentru a descoperi ce ideea despre Dumnezeu prevalează în ei. Invit să se întrebe: “Ce sentimente, ce asocieri de idei apar spontan în mine, înainte de orice reflecţie, atunci când, recitând Tatăl nostru, ajung la cuvintele «Facă-se voia ta»?”.

Nu este greu să ne dăm seama că în mod inconştient se leagă voinţa lui Dumnezeu cu tot ceea ce este neplăcut, dureros şi cu tot ceea ce constituie o încercare, o exigenţă de renunţare, o jertfă, aşadar cu tot ceea ce poate fi văzut ca mutilant al libertăţii noastre şi al dezvoltării noastre individuale. Ne gândim la Dumnezeu ca şi cum el ar fi în mod esenţial duşman al oricărei sărbători, bucurii, plăceri. Dacă în acel moment am putea privi sufletul nostru ca într-o oglindă, ne-am vedea ca persoane care îşi apleacă resemnaţi capul, murmurând printre dinţii strânşi: “Dacă tot nu se poate face altfel… ei bine, facă-se voia ta”.

Să vedem ce face Duhul Sfântu pentru a ne vindeca de această teribilă înşelătorie moştenită de la Adam. Venind în noi – la Botez şi apoi în toate celelalte mijloace de sfinţire – el începe prin a ne arăta o faţă diferită a lui Dumnezeu, faţa revelată nouă de Isus în evanghelie. Ni-l descoperă ca aliat al bucuriei noastre, ca acela care pentru noi “nu l-a cruţat pe Fiul său” (Rom 8,32).

Apare încet-încet sentimentul filial care se traduce spontan în strigătul: Abbá, Tată! Ca şi Iob la sfârşitul istoriei sale, exclamăm: “Am auzit de tine după auzul urechii; dar acum ochiul meu te-a văzut” (Iob 42,5). Fiul a luat locul sclavului şi iubirea a luat locul temerii! Omul încetează să fie antagonistul lui Dumnezeu şi devine aliatul său. Alianţa cu Dumnezeu nu mai este doar o structură religioasă în care ne naştem, ci o descoperire, o alegere, un izvor de siguranţă neclintită: “Dacă Dumnezeu este cu noi, aliatul nostru, cine va fi împotriva noastră?” (cf. Rom 8.31).

Rugăciunea fiilor

Locul privilegiat în care Duhul Sfânt realizează mereu din nou miracolul de a face să ne simţim fii ai lui Dumnezeu este rugăciunea. Duhul nu dă o lege de rugăciune, ci un har de rugăciune. Rugăciunea nu vine la noi, în primul rând, prin învăţare exterioară şi analitică, ci vine la noi prin infuzie, ca dar. Aceasta este “vestea bună” cu privire la rugăciunea creştină! Vine la noi însuşi izvorul rugăciunii şi el consistă în faptul că “Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile noastre, care strigă: «Abbá, Tată!»” (Gal 4,6).

Strigătul credinciosului Abbá! demonstrează, singur, că acela care se roagă în noi, prin Duhul, este Isus, Fiul unicul născut al lui Dumnezeu. De fapt, prin el însuşi, Duhul Sfânt nu ar putea să se adreseze lui Dumnezeu, numindu-l Abbá, pentru că el nu este “născut”, ci numai “purcede” de la Tatăl. Poate face asta deoarece este Duhul Fiului unicul născut care continuă în membre rugăciunea capului.

Aşadar, Duhul Sfânt este cel care revarsă, în inimă, sentimentul filiaţiei divine, care face să ne simţim (nu numai să ştim!) fii ai lui Dumnezeu. Uneori această operaţiune fundamentală a Duhului se realizează în mod brusc şi intens, în viaţa unei persoane, şi atunci se poate contempla toată strălucirea sa. Cu ocazia unei zile de reculegere, a unui sacrament primit cu dispoziţii deosebite, a unui cuvânt al lui Dumnezeu ascultat cu inimă disponibilă, sau cu ocazia rugăciunii pentru revărsarea Duhului (aşa-numitul “botez în Duh”), sufletul este inundat de o lumină nouă, în care Dumnezeu i se revelează, într-un mod nou, ca Tată. Se trăieşte experienţa a ce anume înseamnă cu adevărat paternitatea lui Dumnezeu; inima se înduioşează şi persoana are senzaţia că se renaşte din această experienţă. Înăuntrul ei apare o mare încredere şi un simţ mai încercat al condescendenţei lui Dumnezeu.

În schimb, alteori această revelaţie a Tatălui este însoţită de un atare sentiment al maiestăţii şi transcendenţei lui Dumnezeu încât sufletul parcă este doborât şi tace. (Nu descriu experienţele mele, ci pe cele ale sfinţilor!). Se înţelege de ce unii sfinţi începeau “Tatăl nostru” şi, după multe ore, erau încă opriţi la aceste prime cuvinte. Despre Sfânta Ecaterina de Siena, duhovnicul şi biograful său, Fericitul Raimond de Capua, scrie că “cu greu ajungea la capătul unui «Tatăl nostru», fără să fie deja în extaz”[5].

Acest mod viu de a-l cunoaşte pe Tatăl de obicei nu durează îndelung, nici măcar în sfinţi. Revine repede timpul în care credinciosul spune “Abbá!”, fără să simtă nimic, şi continuă să repete asta numai la cuvântul lui Isus. Aşadar, este momentul de a aminti că acea exclamaţie cu cât mai puţin îl face fericit pe cel care o rosteşte, cu atât mai mult îl face fericit pe Tatăl care o ascultă, pentru că este făcută din credinţă curată şi din abandonare.

Aşadar, noi suntem ca acel muzician celebru (vorbesc despre Beethoven) care, devenit surd, continua să compună şi să interpreteze simfonii splendide pentru bucuria celor care ascultau, fără ca el să poată gusta o singură notă. Până acolo încât atunci când publicul, după ce a ascultat opera sa (celebra Simfonie a IX-a) a explodat într-un uragan de aplauze, au trebuit să-l tragă de marginea hainei pentru ca să-şi dea seama de asta şi să se întoarcă pentru a mulţumi. Surzenia, în loc să stingă muzica sa, a făcut-o mai curată şi aşa face şi ariditatea cu rugăciunea noastră dacă perseverăm în ea.

Când se vorbeşte de exclamaţia “Abbá, Tată!”, noi suntem obişnuim să ne gândim numai la ceea ce înseamnă acest cuvânt pentru cel care-l rosteşte, la ceea ce se referă la noi. Nu ne gândim aproape niciodată la ceea ce înseamnă el pentru Dumnezeu care-l ascultă şi la ceea ce produce în el. Aşadar, nu ne gândim la bucuria lui Dumnezeu de a auzi că este numit tată. Dar cel care este tată ştie ce se simte când este numit astfel cu timbrul inconfundabil al vocii propriului copil sau al propriei copile. Este ca şi cum ar deveni tată de fiecare dată, pentru că de fiecare dată acel strigăt îţi aminteşte şi te face să-ţi dai seama că eşti tată; atinge partea ta cea mai intimă.

Isus ştia asta, de aceea l-a numit aşa de des pe Dumnezeu Abbá! şi ne-a învăţat să facem la fel. Noi îi dăm lui Dumnezeu o bucurie simplă şi unică numindu-l tată: bucuria paternităţii. Inima sa “se înduioşează” în el, măruntaiele sale “freamătă de compasiune” când aude că este numit astfel (cf. Os 11,8). Şi toate acestea spuneam că putem să le facem şi atunci când nu “simţim” nimic.

Şi tocmai în acest timp de aparentă îndepărtare a lui Dumnezeu şi de ariditate descoperim toată importanţa Duhului Sfânt pentru viaţa noastră de rugăciune. El – fără să fie văzut şi simţit de noi – “vine în ajutorul slăbiciunii noastre”, umple cuvintele noastre şi gemetele noastre, cu dorinţa de Dumnezeu, cu umilinţă, cu iubire, “şi cel care cercetează inimile ştie care sunt dorinţele Duhului” (cf. Rom 8,26-27). Aşadar, Duhul devine forţa rugăciunii noastre “slabe”, lumina rugăciunii noastre stinse; într-un cuvânt, sufletul rugăciunii noastre. Cu adevărat, el “udă tot ce e uscat”, aşa cum spunem în secvenţa în cinstea sa.

Toate acestea se întâmplă prin credinţă. Este suficient ca eu să spun sau să mă gândesc: “Tată, tu mi l-ai dăruit pe Duhul lui Isus Fiul tău; de aceea, formând «un singur duh cu El» (1Cor 6,17), eu recit acest psalm, celebrez această Sfântă Liturghie, sau pur şi simplu stau în tăcere, aici în prezenţa ta. Vreau să-ţi dau acea glorie şi acea bucurie pe care ţi le-ar da Isus, dacă te-ar mai ruga de pe pământ”.

Ceea ce Duhul spune Bisericii

Înainte de a încheia, aş vrea să amintesc o aplicaţie pastorală a acestei reflecţii asupra rolului Duhului Sfânt. Am citat alte dăţi cuvintele pe care mitropolitul ortodox Ignatios de Latakia le-a rostit într-o reuniune ecumenică solemnă în 1968, dar merită să le reascultăm aici:

“Fără Duhul Sfânt:
Dumnezeu este departe,
Cristos rămâne în trecut,
Evanghelia este literă moartă,
Biserica este o simplă organizaţie,
autoritatea o dominare,
misiunea o propagandă,
cultul o evocare,
acţiunea creştină o morală de sclavi.
Dar, cu Duhul Sfânt:
cosmosul este ridicat şi geme în naşterea împărăţiei,
omul luptă împotriva trupului,
Cristos este prezent,
Evanghelia este putere de viaţă,
Biserica semn de comuniune trinitară,
autoritatea slujire eliberatoare,
misiunea Rusalii,
liturgia memorial şi anticipare,
acţiunea umană este divinizată”[6].

Trebuie să întemeiem totul pe Duhul Sfânt. Nu este suficient a recita un Tatăl Nostru, Bucură-te, Marie şi Slavă Tatălui, la începutul reuniunilor noastre pastorale, pentru a trece apoi în grabă şi furie la ordinea de zi. Când circumstanţele o permit, trebuie să rămânem un pic expuşi Duhului Sfânt, să-i dăm timp să se manifeste. Să ne sintonizăm cu el.

Fără aceste premise, rezoluţiile şi documentele rămân cuvinte care se adaugă la cuvinte. Se întâmplă ca la jertfa lui Ilie pe Carmel. Ilie a adunat lemnele, le-a udat de şapte ori; a făcut tot ceea ce putea; apoi l-a rugat pe Domnul să coboare focul din cer şi să consume jertfa. Fără acel foc de sus totul ar fi rămas numai lemne umede (cf. 1Rg 18,20 şu).

Sunt lucruri care, fără gălăgie, încep să se realizeze în Biserică. Am primit anul acesta scrisoarea parohului dintr-o dieceză franceză. Spunea: “De aproape trei ani arhiepiscopul nostru ne-a lansat pe toţi în aventura misionară şi a constituit o fraternitate de misionari diecezani. Ne-am propus să trăim un ciclu de pregătire pentru botezul în Duh. A fost o experienţă foarte frumoasă cu 300 de creştini din toată dieceza, împreună cu arhiepiscopul. Puţin după aceea, toate cele 28 de clarise dintr-o mănăstire apropiată au cerut să trăiască aceeaşi experienţă”.

Nu trebuie aşteptat răspunsuri imediate şi spectaculoase. Dansul nostru nu este un dans al focului, ca acela al preoţilor lui Baal pe Carmel. Timpurile şi modurile sunt cunoscute de Dumnezeu. Să ne amintim de cuvântul lui Cristos spus apostolilor săi: “Vouă nu vă este dat să cunoaşteţi timpurile sau momentele pe care Tatăl le-a stabilit prin propria autoritate. Însă, când va veni Duhul Sfânt asupra voastră, voi veţi primi o putere şi îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului” (Fap 1,7-8). Important este să cerem şi să primim forţă de sus; modul de manifestare trebuie lăsat lui Dumnezeu.

Această necesitate se impune îndeosebi în momentul în care Biserica se lansează în aventura sinodală. Cu privire la acest punct nu rămâne decât să recitim şi să medităm cuvintele rostite de Sfântul Părinte în omilia pentru deschiderea Sinodului, la 10 octombrie. În ea îndemna să ne luăm “un timp pentru a da spaţiu rugăciunii, adoraţiei, la ceea ce Duhul vrea să spună Bisericii”.

Mă întreb dacă, măcar în adunările plenare din fiecare circumscripţie, locală sau universală, nu este posibil să se desemneze un animator spiritual care să organizeze timpuri de rugăciune şi de ascultare a Cuvântului, la capătul reuniunilor. “Mărturia lui Isus este duhul profeţiei”, spune Apocalipsul (Ap 19,10). Duhul profeţiei se manifestă de preferinţă într-un context de rugăciune comunitară.

Avem un exemplu minunat pentru toate acestea cu ocazia primei crize pe care Biserica a trebuit s-o înfrunte în misiunea sa de a proclama Evanghelia. Petru şi Ioan sunt arestaţi şi puşi în închisoare pentru că au “vestit în Isus învierea morţilor”. Sunt eliberaţi de sinedriu cu porunca de “a nu vorbi în niciun mod, nici de a învăţa în numele lui Isus”. Apostolii se află în faţa unei situaţii care se va repeta de atâtea ori în decursul istoriei: a tăcea, nerespectând mandatul lui Isus, sau a vorbi cu riscul unei intervenţii brutale a autorităţii care pune capăt la toate.

Ce fac apostolii? Merg la comunitate. Aceasta se roagă. Unul proclamă versetul din psalm: “Regii pământului se răscoală şi cei care conduc se înţeleg împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului său” (Ps 2,2). Un altul aplică asta la ceea ce s-a întâmplat în alianţa dintre Irod şi Ponţiu Pilat faţă de Isus. “Pe când se rugau – se citeşte -, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală (parresia)” (cf. Fap 4,1-31). Paul arată că această practică n-a rămas izolată în Biserică: “Atunci când vă adunaţi – le scrie corintenilor -, fiecare, fie că are de cântat un psalm, fie că are o învăţătură, fie că are o descoperire, fie că are de spus ceva în altă limbă, fie că are o interpretare, să fie totul spre edificare!” (1Cor 14,26).

Idealul pentru orice rezoluţie sinodală ar fi de a o putea vesti – măcar în mod ideal – Bisericii cu cuvintele primului său conciliu: “Duhul Sfânt şi noi am hotărât…” (Fap 15,28). Duhul Sfânt este unicul care deschide drumuri noi, fără a le dezminţi pe cele vechi. El nu face lucruri noi, ci înnoieşte lucrurile! Adică, nu creează noi învăţături şi noi instituţii, ci le reînnoieşte şi le dă viaţă celor instituite de Isus. Fără el, vom fi mereu în întârziere cu privire la istorie. “Duhul Sfânt – spunea Sfântul Părinte în omilia amintită – suflă în mod mereu surprinzător, pentru a sugera parcursuri şi limbaje noi”. El – adaug eu – este maestrul acelei actualizări pe care Sfântul Ioan al XXIII-lea a pus-o ca scop al Conciliului. Conciliul trebuia să realizeze noi Rusalii şi noile Rusalii trebuie acum să realizeze Conciliul!

Biserica latină are o comoară în acest scop: imnul Veni Creator Spiritus. De când a fost compus, în secolul al IX-lea, el a răsunat neîncetat în creştinătate, ca o epicleză prelungită asupra întregii creaţii şi asupra Bisericii. Începând de la primii ani ai celui de-al doilea mileniu, fiecare an nou, fiecare secol, fiecare conclav, fiecare conciliu ecumenic, fiecare sinod, fiecare hirotonire sacerdotală sau episcopală, fiecare reuniune importantă în viaţa Bisericii s-au deschis cu cântarea acestui imn. El s-a încărcat cu toată credinţa, devoţiunea şi dorinţa arzătoare de Duhul a generaţiilor care l-au cântat înainte de noi. Şi acum, când este cântat, chiar şi de cel mai modest cor de credincioşi, Dumnezeu îl ascultă astfel, cu această imensă “orchestraţie” care este comuniunea sfinţilor.

Vă cer caritatea, venerabili părinţi, fraţi şi surori, să vă ridicaţi în picioare şi să-l cântaţi cu mine pentru a invoca o nouă revărsare a Duhului asupra noastră şi asupra întregii Biserici…

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu Preluare după: ercis.ro

Note:

[1] În Enchiridion Fontium Historiae Ecclesiasticae Antiquae, Herder 1965, pag. 92-94.

[2] Cf. H.U. von Balthasar, “Casta meretrix”, în Sponsa Christi, Morcelliana, Brescia, 1969.

[3] Bonaventura, Itinerarul minţii către Dumnezeu 7,4.

[4] Cf. Luter, Predică de Rusalii (WA, 12, pag. 568 şu).

[5] Raimondo da Capua, Leggenda maggiore, 113.

[6] Mitropolitul Ignaţiu de Latakia, în The Uppsala Report, Geneva 1969, pag. 298.