Isus Cristos: o persoană – A patra predică de Postul Mare 2021 a card. Raniero Cantalamessa

Faptele Apostolilor relatează următorul episod. La venirea regelui Agripa la Cezareea, guvernatorul Festus îi prezintă cazul lui Paul ţinut în custodie la el, în aşteptarea procesului. Rezumă regelui cazul cu aceste cuvinte: “Acuzatorii care erau de faţă […] aveau cu el nişte neînţelegeri cu privire la religia lor şi cu privire la un oarecare Isus mort, dar Paul pretindea că acesta este viu” (Fap 25,18-19). În acest detaliu, în aparenţă aşa de secundar, este rezumată istoria a douăzeci de secole care au urmat după acel moment. Totul se învârte iar în jurul “unui oarecare Isus” pe care lumea îl consideră mort şi Biserica proclamă că este viu.

Este ceea ce ne propunem să aprofundăm în această ultimă meditaţie, adică Isus din Nazaret este viu! Nu este o amintire din trecut; nu este numai un personaj, ci o persoană. Trăieşte “după Duh”, desigur, însă acesta este un mod de a trăi mai puternic decât cel “după trup” pentru că îi permite să trăiască în noi, nu în afară sau alături.

În revizitarea dogmei am ajuns la nodul care uneşte cele două capete. Isus “om adevărat” şi Isus “Dumnezeu adevărat” – spuneam la început – sunt precum cele două laturi ale unui triunghi, al cărui vârf este Isus “o persoană”. Să ne amintim pe scurt cum s-a format dogma unităţii de persoană a lui Cristos. Formula “o persoană” aplicată lui Cristos provine de la Tertulian[1], însă a fost nevoie de peste două secole de reflecţie pentru a înţelege ce însemna ea de fapt şi cum putea să se concilieze cu afirmaţia că Isus era om adevărat şi Dumnezeu adevărat, adică “de două naturi”.

O etapă fundamentală a fost Conciliul din Efes din 431, în care a fost definit titlul de Maria Theotokos, Născătoare de Dumnezeu. Dacă Maria poate să fie numită “Mamă a lui Dumnezeu”, deşi a dat naştere numai naturii umane a lui Isus, înseamnă că în el umanitatea şi divinitatea formează o singură persoană. Însă s-a ajuns la ţinta definitivă numai la Conciliul din Calcedon din 451, cu formula din care prezentăm din nou partea referitoare la unitatea lui Cristos: “Urmându-i pe Sfinţii Părinţi, în unanimitate noi învăţăm să se mărturisească un singur şi acelaşi Fiu: Domnul nostru Isus Cristos, […], fără ca să dispară proprietatea fiecărei naturi şi colaborând la formarea unei singure persoane şi ipostază”[2].

Dacă pentru receptarea deplină a definiţiei de la Niceea a fost nevoie de un secol, pentru receptarea completă a acestei definiţii a fost nevoie de toate secolele următoare, până în zilele noastre. De fapt, numai graţie recentului climat de dialog ecumenic s-a putut restabili comuniunea dintre Biserica ortodoxă şi Bisericile aşa-numite nestoriene şi monofizite din Orientul creştin. S-a luat act că în majoritatea cazurilor era vorba de o diversitate de terminologie, nu de doctrină. Totul depindea de semnificaţia diferită care se dădea celor doi termeni de “natură” şi de “persoană” sau “ipostază”.

De la adjectivul “o” la substantivul “persoană”

Pus în siguranţă conţinutul său ontologic şi obiectiv, şi aici, pentru a revitaliza dogma, trebuie să evidenţiem acum dimensiunea sa subiectivă şi existenţială. Sfântul Grigore cel Mare spunea că Scriptura “creşte cu aceia care o citesc” (cum legentibus crescit)[3]. Trebuie să spunem acelaşi lucru despre dogmă. Ea este “o structură deschisă”: creşte şi se îmbogăţeşte, în măsura în care Biserica, condusă de Duhul Sfânt, ajunge să trăiască noi problematici şi în noi culturi.

Spusese asta, cu previziune singulară, Sfântul Irineu pe la sfârşitul secolului al II-lea. Adevărul revelat, scria sfântul, este “ca o licoare preţioasă conţinută într-un vas de valoare. Prin lucrarea Duhului Sfânt, el [adevărul] reîntinereşte mereu şi face să reîntinerească şi vasul care-l conţine”[4]. Biserica este în măsură să citească Scriptura şi dogma în mod mereu nou, pentru că ea însăşi este făcută mereu nouă de Duhul Sfânt!

Iată secretul mare şi foarte simplu care explică tinereţea perenă a Tradiţiei, deci a dogmelor care sunt exprimarea ei cea mai înaltă. Marele istoric al Tradiţiei creştine, Jaroslav Pelikan, a scris că “Tradiţia este credinţa vie a celor morţi” (adică credinţa Părinţilor care continuă să trăiască); “tradiţionalismul este credinţa moartă a celor vii”[5].

Şi dogma persoanei unice a lui Cristos este o “structură deschisă”, adică aptă să ne vorbească astăzi, să răspundă la nevoile noi ale credinţei, care nu sunt aceleaşi din secolul al cincilea. Astăzi nimeni nu neagă că Cristos este “o persoană”. Există unii – am văzut anterior – care neagă că este o persoană “divină”, preferând să spună că este o persoană “umană” în care Dumnezeu locuieşte, sau acţionează, în mod unic şi eminent. Însă, repet, însăşi unitatea persoanei lui Cristos nu este contestată de nimeni.

Cel mai important lucru astăzi, cu privire la dogma lui Cristos “o persoană”, nu este atât adjectivul “o”, cât mai ales substantivul “persoană”. Nu atât faptul că este “unul şi identic cu el însuşi” (unus et idem), dar că este “persoană”. Asta înseamnă a descoperi şi a proclama că Isus Cristos nu este o idee, o problemă istorică şi nici numai un personaj, ci o persoană şi o persoană vie! De fapt, asta e ceea ce lipseşte şi de care avem extremă nevoie pentru a nu lăsa creştinismul să se reducă la ideologie, sau pur şi simplu la teologie.

Ne-am propus să revitalizăm dogma, pornind din nou de la baza sa biblică. De aceea ne îndreptăm imediat spre Scriptură. Pornim de la pagina din Noul Testament care ne vorbeşte despre cea mai celebră “întâlnire personală” cu Cel Înviat care s-a petrecut vreodată pe faţa pământului: cea a apostolului Paul. “Saul, Saul, pentru ce mă persecuţi?” “Cine eşti tu?” “Eu sunt Isus nazarineanul!” (cf. Fap 9,4-5). Ce străfulgerare! După douăzeci de secole, acea lumină încă luminează Biserica şi lumea. Dar să ascultăm cum descrie el însuşi această întâlnire: “Dar cele care erau pentru mine un câştig [a fi circumcis, din neamul lui Israel, fariseu, ireproşabil], de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere, ba, mai mult, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu superioritatea cunoaşterii lui Cristos Isus Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos şi să mă aflu în el, fără a avea justificarea mea proprie, care vine din Lege, ci pe aceea care vine din credinţa în Cristos, justificarea ce vine de la Dumnezeu, bazată pe credinţă. Pe el vreau să-l cunosc” (Fil 3,7-10).

Aproape roşind îndrăznesc să apropii de experienţa înflăcărată a lui Paul experienţa mea foarte mică. Însă tocmai Paul este cel care, cu relatarea sa, încurajează să facem la fel, adică să dăm mărturie despre harul lui Dumnezeu. Studiind şi predând cristologie, eu făcusem diferite cercetări despre originea conceptului de “persoană” în teologie, despre definiţiile sale şi diferitele interpretări. Cunoscusem discuţiile interminabile cu privire la unica persoană sau ipostază a lui Cristos în perioada bizantină, dezvoltările moderne cu privire la dimensiunea psihologică a persoanei, cu respectiva problemă “eu”-lui lui Cristos, aşa de dezbătută atunci când studiam teologie. Într-un anumit sens, cunoşteam totul despre persoana lui Isus, însă nu-l cunoşteam pe Isus în persoană!

Tocmai acel cuvânt al lui Paul m-a ajutat să înţeleg diferenţa. Mai ales fraza: “Pe el vreau să-l cunosc”. Mi se părea că acel simplu “el” (auton) conţinea despre Isus mai mult adevăruri decât întregi tratate de cristologie. “El”, înseamnă Isus Cristos “în carne şi oase”. Era ca şi cum întâlneam o persoană pe viu, după ce am cunoscut mulţi ani fotografia sa. Mi-am dat seama că eu cunoşteam cărţi despre Isus, doctrine, erezii despre Isus, concepte despre Isus, însă nu-l cunoşteam pe el, persoană vie şi prezentă. Eventual nu-l cunoşteam aşa când mă apropiam de el prin studiul istoriei şi al teologiei. Am avut, până atunci, o cunoaştere impersonală a persoanei lui Cristos. O contradicţie şi un paradox, dar vai, cât de frecvent!

Persoană înseamnă a fi-în-relaţie

Reflectând asupra conceptului de persoană în cadrul Treimii, Sfântul Augustin[6] şi după el Sfântul Toma de Aquino, au ajuns la concluzia că “persoană”, în Dumnezeu, înseamnă relaţie. Tatăl este aşa prin relaţia sa cu Fiul: toată fiinţa sa constă în această relaţie, aşa cum Fiul este aşa prin relaţia sa cu Tatăl. Gândirea modernă a confirmat această intuiţie. “Adevărata personalitate – a scris filozoful Hegel – constă în a se recupera pe sine însuşi cufundându-se în celălalt”[7]. Persoana este persoană în momentul în care se deschide la un “tu” şi în această confruntare dobândeşte conştiinţă de sine. A fi persoană înseamnă “a fi-în-relaţie”.

Acest lucru este valabil în mod eminent pentru persoanele divine din Treime, care sunt “pure relaţii”, sau cum se spune în teologie “relaţii subzistente”; dar este valabil şi pentru fiecare persoană în cadrul creaţiei. Persoana nu se cunoaşte în realitatea sa, decât intrând în “relaţie” cu ea. Iată pentru ce nu poate fi cunoscut Isus ca persoană, decât intrând într-un raport personal, de la eu la tu, cu el. “Credinţa nu se termină la enunţări, ci la lucruri”, a spus Sfântul Toma de Aquino[8]. Noi nu putem să ne mulţumim să credem în formula “o persoană”; trebuie să ajungem la persoana însăşi şi, prin credinţă şi rugăciune, “s-o atingem”.

Trebuie să ne punem o întrebare în mod serios: Isus este pentru mine o persoană, sau numai un personaj? Există o mare diferenţă între cele două lucruri. Personajul – tip Iulius Cezar, Leonardo da Vinci, Napoleon – este unul despre care se poate vorbi şi scrie cât se vrea, însă căruia şi cu care este imposibil să se vorbească. Din păcate, pentru majoritatea creştinilor Isus este un personaj, nu o persoană. Este obiectul unui ansamblu de dogme, doctrine sau erezii; unul a cărui amintire o celebrăm în liturgie, pe care-l credem realmente prezent în Euharistie, tot ceea ce se vrea. Însă dacă rămânem pe planul credinţei obiective, fără a dezvolta o relaţie existenţială cu el, el rămâne în afara noastră, ne atinge mintea, dar nu încălzeşte inima. Rămâne, în pofida a toate, în trecut; între noi şi el se interpun, în mod inconştient, douăzeci de secole de distanţă. Pe fundalul a toate acestea, se înţelege sensul şi importanţa acelei invitaţii pe care Papa Francisc a pus-o la începutul exortaţiei sale apostolice Evangelii gaudium: “Îl invit pe fiecare creştin, în orice loc şi situaţie s-ar afla, chiar astăzi să reînnoiască întâlnirea personală cu Isus Cristos sau, măcar, să ia decizia de a se lăsa întâlnit de el, de a-l căuta în fiecare zi fără încetare. Nu există motiv pentru care cineva să poată crede că această invitaţie nu este pentru el” (EG, 3).

În viaţa majorităţii persoanelor există un eveniment care împarte viaţa în două părţi, creând un înainte şi un după. Pentru cei căsătoriţi, acesta este căsătoria şi ei împart propria viaţă astfel: “înainte de a mă căsători” şi “după ce m-am căsătorit”; pentru episcopi şi preoţi este consacrarea episcopală şi hirotonirea sacerdotală; pentru cei consacraţi sunt voturile călugăreşti. Din punctul de vedere spiritual există un singur eveniment care creează cu adevărat şi pentru toţi un înainte şi un după. Viaţa fiecărei persoane se împarte exact aşa cum se împarte istoria universală: “înainte de Cristos” şi “după Cristos”, înainte de întâlnirea personală cu Cristos şi după această întâlnire.

Această întâlnire noi o putem întrevedea, putem auzi vorbindu-se despre ea, putem s-o dorim, însă pentru a o experimenta există un singur mijloc. Nu este ceva ce se poate obţine citind cărţi sau ascultând o predică. Numai prin lucrarea Duhului Sfânt! De aceea ştim cui trebuie să-i cerem şi ştim că el nu aşteaptă altceva decât să-i cerem asta… Per te sciamus da Patrem, noscamus atque Filium: “Fă ca prin intermediul tău să-l cunoaştem pe Tatăl şi să-l cunoaştem şi pe Fiul”. Să-l cunoaştem cu această cunoaştere intimă şi personală care schimbă viaţa.

Cristos, persoană “divină”

Însă trebuie să facem un pas înainte. Dacă ne-am opri aici, am pierde revelaţia cea mai mângâietoare cuprinsă în dogma lui Cristos “persoană”, şi persoană “divină”. Nu vom fi niciodată suficient de recunoscători Bisericii antice pentru că a luptat, uneori literalmente până la sânge, pentru a menţine adevărul că Cristos este “o singură persoană” şi că această persoană nu este altul decât Fiul veşnic al lui Dumnezeu, una din cele trei persoane ale Treimii. Să încercăm să înţelegem de ce.

Aportul cel mai rodnic şi durabil al Sfântului Augustin în teologie este că a întemeiat dogma Treimii pe afirmaţia ioanee “Dumnezeu este iubire” (1In 4,8). Fiecare iubire implică un iubitor, un iubit şi o iubire care îi uneşte şi aşa defineşte el cele trei persoane divine: Tatăl este cel care iubeşte, Fiul este cel iubit şi Duhul Sfânt este iubirea care-i uneşte[9].

Nu există iubire care să nu fie iubire a cuiva sau a ceva, aşa cum nu există cunoaştere care să nu fie cunoaştere a ceva. Nu există o iubire “în gol”, fără obiect. Ne întrebăm, aşadar: pe cine îl iubeşte pe Dumnezeu, pentru a fi definit iubire? Omul? Însă atunci este iubire numai de câteva sute de milioane de ani. Universul? Însă atunci este iubire numai de câteva zeci de miliarde de ani. Şi înainte pe cine îl iubea Dumnezeu pentru a fi iubirea? Şi iată răspunsul revelaţiei biblice, explicate de Biserică. Dumnezeu este iubire din totdeauna, aba eterno, pentru că încă înainte ca să existe un obiect din afara lui de iubit, avea în el însuşi Cuvântul, pe Fiul pe care-l iubea cu iubire infinită, adică “în Duhul Sfânt”.

Asta nu explică “modul în care” unitatea poate să fie în acelaşi timp treime (acesta este un mister incognoscibil pentru noi pentru că are loc numai în Dumnezeu), însă ne este suficient cel puţin pentru a intui “de ce”, în Dumnezeu, pluralitatea nu contrazice unitatea. Este pentru că “Dumnezeu este iubire”! Un Dumnezeu care ar fi pură cunoaştere sau pură lege, sau pură putere, desigur n-ar avea nevoie să fie întreit (asta chiar ar complica lucrurile); însă un Dumnezeu care este înainte de toate iubire da, pentru că mai puţin decât între doi nu poate exista iubire.

Misterul cel mai mare şi mai inaccesibil minţii umane nu este, după părerea mea, că Dumnezeu este unul şi întreit, ci este că Dumnezeu este iubire. “Este nevoie – a scris de Lubac – ca lumea să ştie asta: revelaţia lui Dumnezeu ca iubire tulbură tot ceea ce ea concepuse anterior despre divinitate”[10]. Este foarte adevărat, însă din păcate încă suntem departe de a fi tras toate consecinţele din această revoluţie. Demonstrează asta faptul că imaginea lui Dumnezeu care domină în inconştientul uman este aceea de fiinţă absolută, nu de iubire absolută; un Dumnezeu care este în mod esenţial atotştiutor, atotputernic şi mai ales drept. Iubirea şi milostivirea sunt văzute ca un corector care moderează dreptatea. Sunt exponentul, nu baza.

Noi modernii proclamăm că persoana este valoarea supremă de respectat în orice domeniu, fundamentul ultim al demnităţii umane. De unde derivă acest concept modern de persoană, se înţelege însă numai pornind de la Treime. A scos bine în evidenţă acest lucru teologul ortodox Johannes Zizioulas, arătând rodnicia şi îmbogăţirea reciprocă ce se obţine în dialogul dintre teologia latină şi teologia greacă despre Treime. El demonstrează, în diferite scrieri ale sale, cum conceptul modern de persoană este fiu direct al doctrinei despre Treime şi explică în ce sens.

“Iubirea este o categorie ontologică ce constă în a da spaţiu celeilalte persoane de a exista ca alta şi a dobândi existenţa în şi prin intermediul celuilalt. Este o atitudine kenotică, o dăruire de sine însuşi […]. Asta e ceea ce se întâmplă în Treime unde Tatăl iubeşte dăruindu-se în întregime pe sine însuşi Fiului şi făcându-l să existe ca Fiu. […] Deci, asta este ceea ce înseamnă a fi o persoană umană în lumina teologiei trinitare. Înseamnă un mod de a fi în care noi dobândim identităţile noastre nu distanţându-ne de alţii, ci în comuniune cu ei în şi prin intermediul unei iubiri care «nu caută propriul interes» (1Cor 13,5), ci este gata să sacrifice adevărata sa fiinţă pentru a permite celuilalt să fie şi să fie altul. Este exact modul de a fi care se află în Crucea lui Cristos unde iubirea divină se revelează pe deplin pe sine însăşi în existenţa noastră istorică”[11].

Aşadar, Cristos, fiind persoană divină, trinitară, are o relaţie de iubire cu noi care întemeiază libertatea noastră (cf. Gal 5,1). “M-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine” (Gal 2,20): s-ar putea petrece ore întregi pentru a repeta înăuntru acest cuvânt, fără a termina vreodată să ne uimim. El, Dumnezeu, m-a iubit pe mine, creatură de nimic şi ingrată! S-a dat pe sine însuşi – viaţa sa, sângele său – pentru mine. În mod singular pentru mine! Este un abis în care ne pierdem.

“Raportul personal” al nostru cu Cristos este, aşadar, esenţialmente un raport de iubire. Constă în a fi iubiţi de Cristos şi a-l iubi pe Cristos. Acest lucru este valabil pentru toţi, însă asumă o semnificaţie deosebită pentru păstorii Bisericii. Se repetă adesea (începând de la acelaşi Sfânt Augustin) că stânca pe care Isus promite să întemeieze Biserica sa este credinţa lui Petru, Pe faptul de a-l fi proclamat “Mesia şi Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16,16). Mi se pare că se neglijează ceea ce Isus spune în momentul conferirii de fapt a primatului lui Petru: “Simon, fiul lui Ioan, iubeşti tu?… Paşte oile mele!” (cf. In 21,15-16). Funcţia de păstor îşi trage forţa sa secretă din iubirea faţă de Cristos. Iubirea, nu mai puţin decât credinţa, îl face una cu Stânca, adică Cristos.

“Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos?”

Termin scoţând în evidenţă consecinţa a toate acestea pentru viaţa noastră, într-un moment de mare suferinţă pentru toată omenirea aşa cum este prezentul. Îl lăsăm să explice asta, şi de această dată, apostolul Paul. În Scrisoarea către Romani el scrie: “Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul sau strâmtorarea sau persecuţia sau foametea sau lipsa de haine sau primejdia sau sabia?” (Rom 8,35).

Nu este vorba de o numerotare abstractă şi generică. Pericolele şi suferinţele pe care el le prezintă sunt lucrurile pe care, de fapt, el le-a experimentat în viaţa sa. Le descrie în mod detaliat în Scrisoarea a Doua către Corinteni, unde la încercările prezentate aici adaugă pe cea care-l făcea să sufere mai mult, adică opoziţia încăpăţânată din partea unora dintre ai săi (cf. 2Cor 11,23 şu). Apostolul, cu alte cuvinte, trece în revistă în mintea sa toate încercările prin care a trecut, constată că niciuna dintre ele nu este aşa de puternică încât să reziste la confruntarea cu gândul iubirii lui Cristos, şi de aceea încheie triumfal: “Dar în toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit” (Rom 8,37).

Apostolul invită, în mod tacit, pe fiecare dintre noi să facem acelaşi lucru. Ne sugerează o metodă de vindecare interioară bazată pe iubire. Ne invită să aducem la suprafaţă angoasele care se cuibăresc în inima noastră, tristeţile, fricile, complexele, acel defect fizic sau moral care ne face să nu ne acceptăm cu seninătate pe noi înşine, acea amintire deranjantă şi umilitoare, acea jignire îndurată, opoziţia surdă din partea cuiva… A expune toate acestea în lumina gândului că Dumnezeu mă iubeşte şi a elimina orice gând negativ, spunându-ne nouă înşine, ca apostolul: “Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?” (Rom 8,31).

De la viaţa sa personală, apostolul îşi ridică, imediat după aceea, privirea asupra lumii care-l înconjoară şi asupra existenţei umane în general: “Nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, 39 nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,38-39).

Nu este vorba nici aici de o listă abstractă. El observă lumea “sa”, cu puterile c are o făceau ameninţătoare: moartea cu misterul său, viaţa prezentă cu incertitudinea sa, puterile astrale sau cele infernale care provocau atâta teroare omului antic. Suntem invitaţi, încă o dată, să facem acelaşi lucru: să privim cu ochi de credinţă lumea care ne înconjoară şi care ne provoacă şi mai multă frică acum când omul a dobândit puterea de a o tulbura cu armele sale şi manipulările sale. Ceea ce Paul numeşte “înălţimea” şi “adâncimea”, sunt pentru noi – în cunoaşterea crescută a dimensiunilor cosmosului – cel infinit de mare deasupra noastră şi cel infinit de mic sub noi. În acest moment, acel infinit de mic care este coronavirusul care de un an ţine în genunchi întreaga omenire.

Peste o săptămână va fi Vinerea Sfântă şi imediat după aceea Duminica Învierii. Înviind, Isus nu s-a întors la viaţa de dinainte ca Lazăr, ci la o viaţă mai bună, liberă de orice suferinţă. Sperăm ca aşa să fie şi pentru noi. Ca din mormântul în care ne-a ţinut închişi timp de un an pandemia, lumea – aşa cum ne repetă încontinuu Sfântul Părinte – să iasă mai bună, nu aceeaşi de dinainte.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluare după: www.ercis.ro

Note:

[1] Tertulian, Adversus Praxean, 27, 11.

[2] Denzinger – Schonmetzer, Enchiridion Symbolorum, nr. 301-302.

[3] Sf. Grigore cel Mare, Moralia in Job, XX, 1.

[4] Sf. Irineu, Adversus Haereses, III, 24,1.

[5] The Christian Tradition: A History of the Development of Doctrine, 5 vols. (1973-1990). University of Chicago Press.

[6] Sf. Augustin, De Trinitate, V,5,6.

[7] F. Hegel, Lezioni di filosofia della religione [Lecţii de filozofie a religiei].

[8] Sf. Toma de Aquino, S.Th., II-IIae, q.1, a.2, ad 2.

[9] Sf. Augustin, De Trinitate, VI, 5, 7; IX, 22.

[10] H. de Lubac, Histoire et Esprit, Aubier, Parigi 1950, cap. 5.

[11] J. Zizioulas, L’idea di persona umana deriva dalla Trinità: Conferenza tenuta a Milano nel 2015 [Ideea de persoană umană derivă din Treime: Conferinţă ţinută la Milano în 2015]; https://www.chiesadimilano.it/wp-content/uploads/2017/05/Intervento-Zizioulas.