#Magnificiacasă (Jurnal, mai 2020)

Îmi amintesc de ziua în care m-am întâlnit ultima oară cu frații. Ultima oară când i-am strâns în brațe. Ultima rugăciune de laudă în capela catedralei. Zâmbetele fraților, cântul instrumentelor, comuniunea, lauda. De toate acestea mă bucur acum doar virtual. Mi-e dor de zumzetul de dinaintea rugăciunii de laudă!

Totuși, vremurile astea ne-au făcut mai creativi. Rugăciunea de laudă continuă în fiecare miercuri seara în casa mea dar și  în casa fratelui. Sunt departe de ei, dar faptul că împărtășim pe grup ce ne vorbește Domnul mă edifică și mă ține în trup. Formal m-am adaptat imediat, dar nu a fost o adaptare deplină. Chiar și acum după două luni încă încerc să nu mă mai lamentez de noul stil de viață, dar nu pot spune că răstimpul ăsta nu m-a pus în fața unor realități personale. Am început să-mi cunosc mai bine familia. Am învățat să stau cu mine, să nu mai fug de întunericul meu. Mi-am redescoperit vechile pasiuni. Să pictez, să cânt, să dansez, să citesc o carte uitată de mult pe raft.

Desigur, cel mai mult îmi lipsește Liturghia. Îmi lipsește să îl primesc pe Isus în inima mea. Am început însă să o trăiesc mai profund decât îmi închipuiam că poate fi trăită de acasă. Mi-a fost greu la început să îngenunchez în fața monitorului, să răspund de unul singur, și dacă n-aș fi crezut că Domnul chiar este acolo, n-aș fi putut. Împărtășania spirituală a fost o provocare, însă am făcut-o în credință. Sprijin mi-a fost și rugăciunea rozariului. Ca niciodată am avut imboldul de a-l face, nu din obligație ci din atracție. Ceea ce m-a atras spre Domnul a fost Cuvântul. Nu am renunțat nici la adorație, mai ales după ce am primit cuvântul din Osea 2, 16: O voi ademeni, o voi aduce în pustiu și-i voi vorbi la inimă! Am decis atunci să stau cu Domnul cât mai mult și să-l las să-mi vorbească. Și el a vorbit! A deschis un șantier în mine. M-a repoziționat față familie, am început să am răbdare, chiar îndelungă răbdare față de ceilalți. Mi-a arătat că există armonie în haosul zglobiu și vesel creat de imprevizibil.

Aparent un timp arid și fără viață, dar Tu l-ai transformat în timp de har. Cât de frumos că nu m-ai lăsat în pustiu fără mâncare! Cât de mult mă bucur că m-ai chemat deoparte ca să-mi vorbești la inimă!

Pot spune că dorul de frați e teribil, dar te laud pentru că Tu întorci totul spre binele celor care te iubesc!